Fumătoarea

Sf. Andrei, 1793. Lumea se pregăteşte de sărbătorile iernii, cu dovleac copt şi neînchipuite vrăjitorii, căci în noaptea de 30 noiembrie se deschid porţile spre lumea subtilă, mai ales pe la Curtea-Veche, unde se afla, printre altele, Beciul Domnesc, o imensă cămară cu multe bunătăţi şi cu butoaie de vin, lichioruri şi peltele, aşezate pe rafturi, peste toate acestea fiind stăpân Andrei, administrator cu simbrie şi rang de stolnic.

Cu nişte zile în urmă sosise în Bucureşti un bucătar, originar din Silistra, care trăgea nădejde să intre în slujbă la bucătăria Palatului. Călătorise zile multe, însoţit de o fată, o copilă de 13 ani ani, pe nume Floarea. Aceasta insistase să facă împreună drumul spre Bucureşti, unde spera să-şi întâlnească mama.

Povestea acestei Floarea nu e cu mult diferită de a lui Flori, personajul meu din Paturi oculte, căci şi ea a cam rămas fără mamă, plecată într-o călătorie spre Ismail, de unde promisese că la un moment dat va lua drumul spre Bucureşti. Acestă mamă era văduvă de curând. În amintirile Floarei, arăta încă bine, şarmantă, înfăşurată în şaluri şi deţinea o casetă cu bijuterii şi cosmeticale, amintire de la mama ei, o bucureşteancă get-beget, care printre altele îi dăruise şi o oglindă înrămată în argint. Cu toate că viaţa în Bucureşti era minunată, femeia aceasta fandosită, fiică de precupeţi, fugise în lume, căsătorindu-se cu un căruţaş, robul unui negustor din Silistra, iar nu peste mult se născuse Floarea, care, după cum îi spune şi numele, fusese aşteptată, dorită.

Dar viaţa e schimbătoare. Căruţaşul a dat colţul, iar Floarea s-a trezit singură, căci maică-sa, îndrăgostită de un anume Peea Renţiper (frumos nume) a tăiat-o spre Ismail, lăsând-o pe Floarea cu un bucătar din vecini, să înveţe o meserie. O idee bună, de altfel. Într-un an, maxim-doi, ajungea creatoare de chifle.

Dar acest bucătar, inspirat de cine ştie ce întâmplări, şi-a luat căpisterea în spate, hotărât să facă avere la Bucureşti. Floarea l-a urmat ca un câine.

Prin urmare, în ajun de Sf. Andrei, chelarul beciurilor domneşti a ieşit la plimbare. Era un noiembrie cald, ca şi-acuma, iar mahalagii vopseau nuci pentru sărbători. Prin oraş se auzeau lăutarii, cu ultimele istorii picante, iar pe Strada Lipscanilor fluturau şalurile de Persia şi anteriile de mătase, haine de caşmir şi museline brodate.

Andrei stolnicul le privea cu indiferenţă, fălindu-se cu un guler de blană şi cu o cealma de maltez, cu flori galbene pe un fond fumuriu spre albastru. Era către seară, iar omul se pregătea de petrecere, căci de Sf. Andrei bucureştenii chefuiesc până dimineaţă, ca să alunge demonii şi stafiile, iar bucureştencele fac vrăji şi ghicesc viitorul.

Când trăsura a oprit, cum se mai întâmplă în trafic, la fereastră a apărut faţa bucătarului, care a-nceput să se roage pentru o slujbă. Stolnicul era flatat, ascultându-l cum vorbea armâneşte, stâlcind cuvintele, dar mai ales pentru că dovedea un bun-simţ natural, căci ştia să se milogească pe bune. S-a ţinut după trăsură până acasă, unde curtea era plină de oaspeţi, de grătare şi lăutari.

Înţelegând situaţia, bucătarul i-a oferit un cadou, ca să nu-l uite, anume pe Floarea, care alergase în urma maestrului ei de la Curtea Veche până la Gorgan, unde locuia Andrei, stolnicul. Prin urmare era asudată şi uluită de tot ceea ce vedea, mai ales de curtea  plină de lume. Dar cum la cei 13 ani ai ei văzuse multe, evaluând rapid situaţia şi-a dat seama că în curţile stolnicul era mai bine decât la cuptor.

Nu ştim dacă bucătarul a fost angajat, dar ştim că Andrei a primit „darul”, iar două săptămâni mai târziu a depus o cerere la Divan, cerând act de eliberare pentru fată, pe motiv că mama ei, plecată în călătorie la Ismail, cu noul iubit Renţiper, era născută la Bucureşti, ca cetăţean liber. Floarea n-avea acte, ce-i drept, tocmai de aceea situaţia ei se cerea rezolvată. Şi ca să nu existe dubii, scrie Andrei, direct către vodă,  de data asta, cu toate că fata are aparenţe de sclavă, mai ales din cauza unei pipe, din care trage din când în când, totuşi măcar pe jumătate e liberă, având în vedere originea mamei ei.

După această descriere mi-a venit în minte un tablou al lui Alexandre Gabriel Decamps, pe care îl şi postez, o fată din Cipru, pasionată de arta tutunului.

 Alexandru Moruzi, care citea toate chestiile de genul ăsta - vă amintiţi -, impresionat de poveste, ia o hotărâre, destul de repede. În ajunul Crăciunului, hotărăşte ca Floarea să fie declarată om liber, dar nu de mâine-poimâine, ci doar după ce se va mărita. Până atunci, ea rămâne în grija stolnicului, ca sclavă bine-merci.

Şi poate că Floarea ar fi murit sclavă, iar toate acestea nu s-ar fi întâmplat, dacă n-ar fi ajuns în casa stolnicului fix în noaptea de Sf. Andrei, patronul tuturor duhurilor.