FOTO Amintiri din Epoca de Aur: de ce suntem nostalgici după Ceauşescu. Cum explică sociologii şi istoricii dorul românilor după comunism
0„Tot înainte... era mai bine“, spuneau românii în perioada comunismului regretând anii interbelici. Dacă cineva era auzit, risca ani grei de puşcărie. Replica s-a păstrat pe buzele românilor şi după Revoluţia din ’89. Oamenii regretă locurile de muncă, concediile şi locuinţele din Epoca de Aur. Sociologii cred că această epocă este regretată în special de persoanele de vârsta a treia şi de cele care o duc mai greu în ziua de azi.
„A-nceput de ieri să cadă
Câte-un cetăţean pe stradă.
Ar mânca, n-are făină...
Ar citi, n-are lumină...
Ar pleca, n-are maşină...
Ghici ghicitoare mea:
În ce «iepocă» era?”
Timpuri în care nevoile de bază erau raţionalizate, controlate, refuzate, obţinute numai prin umilinţe. Timpuri în care perspectiva era opacă. Timpuri în care libertatea era doar termenul din cărţile de istorie pentru care au luptat strămoşii noştri. Timpuri în care nu ştiam ce se află dincolo de ziduri, speriaţi constant de influenţa nefastă a Occidentului. Timpuri în care nu aveai decât dreptul de a te supune. Cine le-ar putea regreta?
Tot mai mulţi români sunt însă nostalgici în ziua de azi după regimul comunist, pentru că Epoca de Aur, mitul ei, încă îi fascinează pe mulţi. Siguranţa serviciului, o casă, un concediu la mare sau la munte, siguranţa şi predictibilitatea vieţii sunt tot atâtea argumente ale celor care cred în mitul Epocii de Aur a lui Ceauşescu.
Specialiştii în sociologie şi psihologie consideră că resorturile interne care conduc la apariţia unor astfel de sentimente sunt explicabile în rândul persoanelor de vârsta a doua şi a treia, dar greu de înţeles în rândul tinerilor.
„Este o epocă pe care o regretă cei în vârstă, cei de vârsta a treia şi dincolo de ea. Este adevărat, erau nişte avantaje – primeai o casă, plăteai o chirie mică, asistenţa medicală era gratuită, puteai, din salariile familiei, modeste, să mergi la mare şi la munte, dar marea problemă era lipsa de libertate. Libertatea noastră nu exista. Nu puteai să vorbeşti, să scrii, să spui adevărul istoric. Din păcate, oamenii se lasă furaţi de acele avantaje, iar vremea când nu se va mai regreta va fi atunci când va dispărea generaţia mea. Iar tinerii de acum şi urmaşii lor nu vor mai şti acele vremuri decât din cărţi şi nu le va mai regreta nimeni. Pentru că sistemul comunist a fost, într-adevăr, un sistem odios“, a mărturisit istoricul ploieştean Ion Şt. Baicu, în vârstă de 79 de ani.
De aceeaşi părere este şi Tiberiu Conţiu Şoitu, conf. dr. la catedra de Asistenţă Socială, în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Ştiinţe Sociale Politice a Universităţii „Al. I. Cuza”. „Pentru cei de vârsta a II-a este nostalgia mereu prezentă ce ţine de tinereţe. Aceea a fost perioada lipsită de griji, a copilăriei, sau mai puţin lipsită de griji, a tinereţii. Unele dintre grijile specifice tinereţii îşi găseau rezolvare mult mai uşor atunci: grija pentru un loc de muncă, pentru o locuinţă. Amintirile din perioada tinereţii lor le indică faptul că atunci totul era mai bine, chiar dacă bucata de pâine era mai mica. Acum lipsesc şi pâinea, şi banii şi copiii de lângă casă“, spune Tiberiu Conţiu Şoitu.
La fel crede şi istoricul clujean Vasile Lechinţan: „Oamenii aveau siguranţa zilei de mâine. După ce terminat şcoala ştiau că vor fi angajaţi şi că vor primi o locuinţă, lucruri care azi sunt greu de obţinut“.
De ce sunt tinerii nostalgici
Surprinzător în România, spun specialiştii, este că unii dintre cei tineri pot să se declare nostalgici. Pot s-o facă pe bună dreptate, plecând de la povestirile părinţilor sau ale bunicilor şi să găsească în acele povestiri ceea ce consideră că le lipseşte lor în acest moment, sau o pot face dintr-un fel de spirit nonconformist, care este asociat, de regulă cu ideea de adolescenţă, de tinereţe. „Dacă ne gândim la vârstele pe care le au cei care se declară nostalgici astăzi, supriza o constituie tocmai un anumit interval de vârstă care răspunde în acest fel. La ei ar trebui să căutăm mecanisme mai complexe, nu numai psihologice, ci şi sociologice. E posibil să fie influenţaţi de un curent la modă, precum anarhismul acum 100 de ani, care era diferit de a celorlalţi şi era «de purtat»“, continuă Şoitu.
Restricţiile, problemele, duritatea regimului sunt lucruri care probabil s-au uitat prima dată după ’89 sau au fost considerate achiziţii normale ale libertăţii. „Au trecut mai bine de 20 de ani de când am exersat accesul la libertate şi memoria este selectivă. Ceea ce a fost bine s-a păstrat mai curând în memorie decât ce a fost rău atunci. Ne-am obişnuit cu ideea că putem să mergem oriunde, deşi ni se repetă periodic că nu putem să fim atât de liberi pe cât am dori. Un exemplu recent este respingerea accesului în spaţiul Schengen sau vizele care au fost în discuţie cu zece ani în urmă“, adaugă sociologul ieşean.
«Să citeşti Ultima noapte de dragoste ori Cel mai iubit dintre pământeni», spun ei, «să vezi Vânătorul de cerbi, asta era fericirea însăşi în anii 1980. Pe când azi ce mai înseamnă să citeşti o carte? Pierdere de timp».Ionel Alexe, sociolog
România trăieşte, de câţiva ani, o perioadă de revenire la dificultăţile economice şi de altă natură, asociate cu criza economică. Manualele de psihologie arată că nevoile de bază sunt cele avute în vedere în prim-plan în astfel de perioade. „Ajungem să ne gândim la idei precum libertate în diversele sale forme abia după ce suntem mai mult sau mai puţin sătui fizic, ne-am hrănit, avem căldură şi celelalte. Faptul că nu aveam căldură cu 20 de ani în urmă s-ar putea să fi uitat, faptul că acum putem avea căldură, dar este extrem de scumpă, ne face să ne gândim mai curând la costuri“, susţine Şoitu.
Cine sunt nostalgicii
Specialiştii susţin că cei care regretă această perioadă din istorie fac parte din categoria celor care nu au simţit pe pielea lor adevăratele „beneficii“ ale sistemului sau a celor care astăzi au o condiţie socială proastă. „Există oameni care suspină adânc după acele vremuri, vremuri pe care le-ar vrea reînfiripate. Cine sunt ei? Sunt favorizaţii regimului defunct, sunt bătrânii care îşi declamă apartenenţa la o generaţie robustă care a construit blocuri, uzine, tractoare şi petroliere. Sunt cei care leagă comunismul de vitalitatea vârstei lor tinere (şi potente). Sunt cei care nu au cunoscut pe pielea lor «beneficiile» comunismului, însă apreciază, din lecturi, «marele vis al omenirii»“, îi caracterizează pe nostalgici sociologul constănţean Ionel Alexe din Constanţa.
Şi mai există o categorie de nostalgici. „Mai sunt şi indivizii cărora li se pare că fericirea pe care o face posibilă noua orânduire e mult sub nivelul celei (clandestine, dar intense) din comunism. «Să citeşti Ultima noapte de dragoste ori Cel mai iubit dintre pământeni», spun ei, «să vezi Vânătorul de cerbi, asta era fericirea însăşi în anii 1980. Pe când azi ce mai înseamnă să citeşti o carte? Pierdere de timp». Dar degradarea sensului perceput de aceşti oameni spune ceva nu despre comunism şi lumea de după el, ci despre ei înşişi. Ei s-au banalizat, nu cărţile ori filmele bune. Întrebările esenţiale sunt tot acolo, însă fiinţa lor s-a golit de dorinţă şi disponibilitate“, arată Alexe.
Sociologul asigură însă că nu avem motive să fim nostalgici după Epoca numită de Aur de către propaganda regimului Ceauşescu, „în fapt o epocă de lemn putred şi fier încins, o perioadă de minciuni deşănţate şi enormă deznădejde, de sărăcie cumplită, teroare şi frică paralizantă“.
Ce ascunde nostalgia după Epoca de Aur: tinereţea şi siguranţa zilei de mâine
Atunci când se vorbeste despre perioada de timp încadrată cronologic între 1965-1989, societatea românească, şi în mod special persoanele aflate la pensie, se ancorează, parcă automat, într-un mit, pe care încetul cu încetul îl induc şi generaţiilor viitoare – mitul epocii de aur. Popular, referirile la acea perioadă sunt sintetizate prin expresia „atunci era mai bine“.
Istoricii cred că un posibil răspuns pentru această atitudine plină de regrete a vârstnicilor este aceea că fiecare individ îşi trăieşte propria-i Epocă de Aur - tinereţea. De aceea, raportându-se la timpurile prezente, când a devenit bătrân, iar sănătatea îi este şubredă, rolul său social este redus, iar individul se raportează cu nostalgie la vremea când era tânăr şi totul era mai uşor, indiferent de starea economiei sau a societăţii.
Regimul comunist din România este regretat în momentul de faţă doar de cei care au avut beneficii materiale sau de oamenii care au au un nivel de cultură sub medie. George Vîşceleanu, psiholog
Şi istoricul clujean Vasile Lechinţan crede că în spatele acestei nostalgii se ascunde şi regretul că au trecut anii tinereţii. „Oamenii sunt nostalgici după comunişti şi pentru că atunci erau în puterea vârstei, erau tineri, iar părinţii unora dintre ei trăiau şi familia era întreagă“, adaugă Vasile Lechinţan.
De fapt, dintotdeauna, oamenii s-au raportat la o Epocă de Aur (a existat o epocă de aur, o vârstă de aur în preistorie când oamenii culegeau fructe, vânau şi nu făceau mare efort, o epocă de aur a antichităţii greceşti, romane, a modernităţii etc), iar asta s-a datorat nevoii noastre continue de a avea modele la care să ne raportăm în vremurile actuale care ni se par confuze, dar care mai târziu vor fi şi ele „epocă de aur“.
Ambulanţele nu mai veneau la vârstnici
Un episod povestit de un vârstnic din Ploieşti arată şi modul în care regimul „purta de grijă“ unora dintre cei care îl regretă. Înainte de 1989, la Europa Liberă, în fiecare seară se vorbea despre faptul că ambulanţele lui Ceauşescu nu mai vin la apelurile persoanelor în vârstă, pentru că acestea nu mai contau pentru regim şi erau sacrificate pentru a se face economii la carburanţi.
De părere că nu avem motive să regretăm Epoca de Aur sunt şi psihologii. „Regimul comunist din România este regretat în momentul de faţă doar de cei care au avut beneficii materiale sau de oamenii care au au un nivel de cultură sub medie. La momentul respectiv nu puteam să ne exprimăm liber, iar totul era o constrângere din toate punctele de vedere. Clar, psihic eram afectaţi. Putem vorbi de efectul de turmă în perioada aceea“, a spus psihologul George Vîşceleanu.
Se făcea şcoală şi erau locuri de muncă
În Epoca de Aur era întuneric noaptea în case, apa caldă era o raritate, însă se făcea şcoală şi toată lumea avea locuinţe şi locuri de muncă, cred românii la 23 de ani de la Revoluţie. „Anii ’60-’70 au fost cei mai buni. În perioada respectivă îmi aduc aminte că am mers în concediu la mare, la munte, la început cu părinţii, iar după, singur. În 1984 am primit casă de la stat, iar întreţinera era maxim 250 de lei. Toată lumea avea atunci un acoperiş deasupra capului şi un loc de muncă stabil. Acum, la 56 de ani ei sunt şomer, iar nimeni nu vrea să mă mai angajeze“, îşi aminteşte craioveanul Ilie Dumitru.
În momentul de faţă magazinele sunt pline, însă buzunarele sunt goale. „Din păcate, criza economică ne-a prins săraci şi aşa vom muri. Este adevărat că în perioada comunistă cumpăram produsele alimentare mai mult pe sub mână. Acum le avem pe toate, dar nu ne permitem mai nimic. Locuri de muncă nu mai sunt, case pentru tineri nu se mai construiesc, toate fabricile din oraş au fost vândute, iar acum sunt în faliment. Este normal să regretăm Epoca de Aur“, a spus Petronella Ivănescu.
Sociologul timişorean Marius Matichescu explică faptul că nostalgia vine şi pe fondul neîmplinirilor din epoca actuală. „Locul de muncă, locuinţa erau oferite atunci de sistem, iar acum se obţin atât de greu. Trebuie reţinut faptul că aceste nostalgii se întâlnesc la oamenii care întâmpină greutăţi acum“, a explicat sociologul Marius Matichescu.
Tinerii de 16-20 de ani nu au termen de comparaţie
În ciuda îngrădirii libertăţii de exprimare şi circulaţie sau a cruntei lipse de opţiuni de pe rafturile magazinelor, relativa siguranţă a unui acoperiş deasupra capului şi a unui loc de muncă, indiferent de aptitudini sau calităţi, au fost suficiente pentru ca mulţi să se gândească la anii de dinainte de 1989 ca la o perioadă mai bună. „În momentul de faţă, tinerii de 16-20 de ani nu au termen de comparaţie. Cei mai în vârstă se pot raporta la acea perioadă, chiar şi cei care doar au copilărit în comunism. Oameni care acum şi-au pierdut locul de muncă, vor găsi altul foarte greu şi constată, de exemplu, că e greu să le ofere copiilor o locuinţă. Nostalgia apare astfel ca un efect normal. N-o să întâlniţi nostalgia la un capitalist, un patron de firmă, la cineva care nu are probleme şi paote să-i ofere copilului un apartament sau chiar un loc de muncă“, a mai spus sociologul timişorean Matichescu.
Nostalgia comunistă nu există, este un spectacol critic
Nostalgia comunistă nu este decât dorul după ceva bun, crede sociologul bucureştean Lazăr Vlăsceanu. Bătrânii sunt nostalgici după tinereţe, cei care aveau funcţie sunt nostalgici după o viaţă mai bună. Nostalgiile singulare se pluralizează şi iau apoi forme politice.
„Este vorba despre nostalgia după un trecut glorios, sunt anumite experienţe din trecut de care oamenilor le este dor, dar nu se cheamă nostalgie comunistă. Cei care n-au loc de muncă astăzi duc dorul vremurilor când acest lucru nu era o problemă, cei care nu au unde locui şi-ar dori să aibă din nou locuinţe de la stat, asta nu înseamnă că există cineva care ar vrea să se întoarcă cu adevărat acolo. De altfel, în general, nimeni nu vrea să se întoarcă în trecut. Nu a existat niciun caz de comunitate sau ţară care să se întoarcă, nimeni nu face treaba asta. Istoria nu se repetă, dar pot exista similitudini. Nostalgia comunistă nu există, este un spectacol critic“, conchide Vlăsceanu.
La acest articol au colaborat Cezar Pădurariu, Vali Silaghi, Dana Mihai, Sînziana Ionescu, Ionuţ Ungureanu, Florina Pop, Andreea Mitrache.
Se încarcă comentariile...
