Radu Preda Radu Preda

Foştii deţinuţi politici sau suferinţa ca patrimoniu

Am participat recent, pentru câteva ore, la reuniunea anuală a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) şi a celor deportaţi sau strămutaţi cu forţa. Ca de fiecare dată, este o întâlnire care nu te poate lăsa indiferent.

De acelasi autor

Avem de-a face aici cu un grup care se micşorează de la un an la altul, martorii privilegiaţi ai trecutului recent părăsind scena unui prezent confuz şi agresiv. Această simetrie, a dispariţiei victimelor şi a torţionarilor acestora deopotrivă, adânceşte tristeţea de a vedea cum justiţia este amânată pentru lumea de dincolo. Cu toate acestea, nu am auzit de la niciun fost deţinut politic chemarea la răzbunare pe cont propriu. Dimpotrivă. Dorinţa de dreptate este dublată de pacea lăuntrică a celui care şi-a iertat deja anchetatorul sau gardianul.

Şi totuşi. Statul român este încă datornic faţă de cetăţenii lui. Şi nu doar din punct de vedere financiar, despăgubirile oferite de-a lungul ultimelor decenii acoperind doar o mică parte din pagubele îndurate de zeci de mii de familii. Întrebarea pe care o pun frecvent foştilor deţinuţi politici şi deportaţi este simplă: ce credeţi că aţi pierdut în anii comunismului? Aproape fără excepţii, răspunsul este şi el aparent simplu: tinereţea, sănătatea, bucuria părinţilor (morţi cu gândul că feciorii şi fiicele lor sunt în temniţă), copiii pe care îi puteam avea.

Aşadar, datoria este alta. Cum restitui unor oameni, de cele mai multe ori fiind şi cei mai buni din comunitatea lor, tinereţea, sănătatea, bucuria părinţilor şi copiii pe care nu i-au mai putut avea? Este posibil? Evident că nu. De aceea, întrebarea este alta: cum poţi onora acest sacrificiu, astfel încât el să nu rămână un simplu accident destinal, ci să fie valorificat şi de alţii, mai târziu? Pentru că exemplul celor care au suferit în numele libertăţii inspiră şi pe cei care s-au născut după perioada dictaturii proletariatului.

Ne confruntăm aici cu o provocare etică de proporţii la care nu putem răspunde decât onest şi determinat. Aşa cum am amintit deja, cu alte ocazii, cred că este cazul să ne gândim la includerea suferinţei foştilor deţinuţi politici – a familiilor acestora, a celor executaţi sumar sau a celor exterminaţi în lagăre, a deportaţilor şi strămutaţilor, a copiilor stigmatizaţi şi discriminaţi în propria lor ţară – pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanităţii. Ar fi maniera durabilă, concretizată în politici memoriale şi muzeale pe măsură, prin care ne-am plăti o parte din datorie. 

Articol editat de Alexandra Şerban

 

sondaj
Modifică Setările