Florin Şerban: „Sunt roluri în care neprofesioniştii se descurcă mai bine“

Pentru a exprima realitatea din film, regizorul român a ales pentru „Eu când vreau să fluier, fluier“ tineri pe faţa cărora se văd urmele bătăilor luate de la părinţi. Florin Şerban (35 de ani) este primul regizor român care debutează în lungmetraj direct în competiţia Festivalului de clasa A de la Berlin.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul": Eşti la prima experienţă festivalieră importantă. Cum ţi s-a părut reacţia publicului de la Berlinală?

Florin Şerban: Într-adevăr, n-am mai fost la niciun festival, cu niciun scurtmetraj, cu nimic... Sigur că aici totul e foarte bine organizat şi merge şnur. Deocamdată, am fost la premiera filmului de la Palat (Berlinale Palast, „inima" festivalului), dar aş vrea să ajung şi la proiecţiile din afară. În ceea ce priveşte premiera, nefiind obişnuit cu publicul de festival, eu nu pot să spun că reacţia a fost mai caldă sau mai rece decât mă aşteptam. Pe mine ce m-a interesat în primul rând a fost cum a reacţionat publicul în sală în momentul proiecţiei. Ştiu că filmul are două părţi.

Aşa l-am făcut, aşa am vrut eu să fie. E o primă bucată în care începem să aflăm, încet-încet, ce e cu lumea de acolo şi o altă bucată în care vin mai multe lovituri de spadă, una după alta. Intenţia mea este să-i pregătesc cumva pe spectatori până la jumătate, să le spun cine e Silviu, ce face acolo, că urmează să plece, astfel încât să le creez o aşteptare şi o apropiere faţă de protagonist.

De fapt, a doua jumătate a filmului e piatra de încercare, acolo e proba cea mare. În momentele acelea eu nu mă mai uitam la ecran, mă uitam în sală, să văd ce face publicul. Spre bucuria mea, n-am văzut la Berlin oameni ieşind sau foindu-se pe scaun, căutându-şi locul, stând picior peste picior sau scărpinându-se în cap...

Ai declarat cu alte ocazii că îţi place să lucrezi cu neprofesionişti şi că intenţionezi să înfiinţezi o şcoală de actorie de film special pentru ei. De ce preferi să lucrezi cu actori care n-au urmat cursuri de specialitate?

Nu cred că actorii neprofesionişti sunt de preferat profesioniştilor sau invers. Cred însă că sunt roluri în care neprofesioniştii se descurcă mai bine decât profesioniştii. Vreau să zic nu că joacă mai bine, dar sunt mai folositori. De exemplu, în momentul în care ai un neprofesionist, pe care îl alegi după figură, după modul în care se aşază pe scaun sau se mişcă, ai posibilitatea să spui câteva pagini de scenariu, într-un plan mediu, în trei secunde - lucruri pe care nu le spui altfel în şapte minute de dialog. Pe mine asta mă interesează de multe ori.

Dacă voiam să am adevăruri în film, nu puteam să iau nişte studenţi la Actorie, care au avut o viaţă foarte bună, pe care i-au iubit părinţii, care au fost la cele mai bune şcoli şi au mâncat cea mai bună mâncare acasă, şi să-i pun să joace nişte copii care au fost bătuţi de când aveau doi ani, care poate nu au avut niciodată părinţi, care au făcut traseul orfelinat - casă de copii - centru de reeducare - puşcărie, iar asta se vede clar pe faţa lor. Se văd bătăile luate, se vede că n-au avut niciodată pe cineva care să-i ia de gât şi să-i sărute sau să le spună: „Ce faci, mamă? Unde ai fost, mamă?"...

Eu m-am simţit foarte împlinit atunci când am lucrat cu copiii ăia. Lor li s-a spus tot timpul că sunt ultimii oameni, aşa că nivelul lor de încredere în sine era foarte jos.

În film, problemele de familie ale tânărului deţinut Silviu, protagonistul tău, se limitează la relaţia cu mama, tatăl fiind mai degrabă absent (există doar două referiri la el în dialoguri). De ce nu apare mai mult?

Eu am vrut să fiu foarte concentrat asupra personajului ăsta, dar nu m-a interesat neapărat toată istoria lui. Nu m-a interesat partea de istorie a familiei decât în măsura în care îl afecta pe Silviu în momentul ăla. Mama îl afecta în momentul ăla, de aia m-a interesat.

Am vrut să fie lucrurile cât mai strânse. Dacă pentru spectator e vreo problemă de înţelegere, asta înseamnă că eu n-am reuşit să fac lucrurile pe care voiam să le fac, dar filmul e un lucru care se petrece în mai puţin de două ore, aşa că nu poţi spune totul. În schimb, eu cred că, cu cât eşti mai axat pe o singură zonă, cu atât reuşeşti să spui mai multe, spunând de fapt mai puţine, ceea ce vreau eu.

Un regizor ambiţios

Florin Şerban, născut în 1975 la Reşiţa, a absolvit Regie de Film la Bucureşti (UNATC), în 2002, şi la New York (Columbia University), în 2008. Dintre scurtmetrajele sale studenţeşti, merită amintite „Mecano" (coregizor, 2001) şi „Jumătate din oraş face dragoste cu cealaltă jumătate" (2002). În SUA a scris, regizat, montat şi produs independent mediumetrajul „Emigrant" / „Angel", aflat în postproducţie. Florin Şerban declară că a primit oferta lui Cătălin Mitulescu de a regiza „Eu când vreau să fluier, fluier" pentru că un cineast trebuie să debuteze cu un film puternic, nu doar frumos, şi că a optat pentru o abordare anticalofilă şi instinctuală, deoarece aceasta i s-a părut cea mai potrivită cu subiectul.

„Fluier" este reprezentat la Berlin de unul dintre cei mai mari agenţi de vânzări europeni, Celluloid Dreams. La jumătatea competiţiei, pelicula continuă să conducă în clasamentul alcătuit de revista „Screen International".

Deplasarea criticului de film Mihai Fulger este sprijinită de Institutul Cultural Român.


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: