Nenorocirile ei au început prin vară, când au venit peţitorii. Tatăl ei, postelnicel de palat, murise de ceva vreme, lăsând în urmă emoţii multe şi neînfrânate. Nu mai avea nici mamă, era fără apărare, fără sfătuitori. Şi chiar dacă era săracă, aşa cum se prezintă, tot avea o zestre, care a adus la poarta ei mai mulţi pretendenţi. Printre aceştia se află şi Zamfir Braşoveanu, un tânăr care ducea o viaţă tihnită, într-un sat de pe lângă Bucureşti. De ce l-a ales, n-o să ştim, dar probabil că a produs o impresie pozitivă.

Pentru început o invită pe Maria acasă la el, ca să-şi facă o idee despre viaţa pe care urma s-o ducă. Iar ei îi place aşa de mult, încât îşi lungeşte vizita pentru două-trei luni.

 Într-o zi, Zamfir o urcă în trăsură şi fără explicaţii o aduce acasă.

Abia acum îşi dă seama că acest bărbat, în care investise nişte luni bune, - nu era de încredere. În zilele următoare, după multe ceasuri de chibzuire, hotărăşte să se ducă înapoi şi să aibă o discuţie punctuală cu el. Nu povesteşte cum a fost drumul, dar cu siguranţă n-a fost uşor: săracă-săracă, dar tot avea o trăsurică sau îşi putea permite să plătească un drum în afara oraşului. A ajuns, dar cu dezamăgire a aflat că Zamfir se îmbolnăvise, nu putea să stea de vorbă cu ea. Bineînţeles, l-a aşteptat să se facă bine şi a revenit, amintindu-i c-o ceruse de nevastă, că o luase de-acasă, în fine, că avea zestre. La acest din urmă argument, Zamfir cedează şi-o urmează înapoi, acasă la ea.

 Se aduc martori, toată averea Mariei este notată minuţios, iar promisiunea capătă fermitate. Bărbatul ia zestrea, dar pe Maria o uită la Bucureşti. Mi-o imaginez ca pe femeia de mai sus, pictată de Liotard, la Istanbul, prin secolul al XVIII-lea. Prin urmare, aş zice, că avea o problemă emoţională, îi venea greu să facă faţă unui interlocutor cu tupeu.

Drama se adânceşte. Maria îşi dă seama că în urma vizitei ei prelungite - va avea un copil. În starea asta îşi scrie povestea, devenită o jalbă, care multă vreme s-a păstrat în arhive, ca în cele din urmă să fie publicată de V.A. Urechia. Aici îşi spune toate păcatele, cerându-i lui vodă nu să-i facă dreptate, ci s-o ajute să-şi găsească îndreptarea ca atâtea alte fete sărace. Observaţi că iarăşi îi trage cu sărăcia, în jurul căreia se învârte totul. Tonul este matur, ca şi cum cineva înţelept îi dictase scrisoarea.

Spre deosebire de altele, povestea asta are deznodământ, cu toate că punctul final este întotdeauna incert. Domnitorul (Moruzi, în acel moment) porunceşte să fie  cercetate faptele, iar rezultatele judecăţii se află şi ele notate într-un document de arhivă. Interogat, Zamfir se descotoroseşte repede: Maria era defectă, îşi pierduse virginitatea înainte de-a ajunge la el. Nimeni nu-l contrazice. Anchetatorii se concentrează pe faptul că-i trebuiseră nişte luni bune ca să-şi dea seama de asta, în plus îi luase şi zestrea, pe care trebuia să i-o înapoieze urgent.

Înainte de a începe judecata, este sfătuit să se însoare cu Maria, dintr-un considerent greu de respins: „ca să nu-şi vatăme sufletul”. Zamfir e mişcat, ruşinat, iar în semn de recunoaştere a vinei, îi pupă mâna Mariei. Exact în acest punct de emoţie maximă apare şi protopopul, vecinul Mariei, care îi cunună pe loc.

Dar fragmentul cel mai interesant vine abia acum: relatarea procesului se încheie cu zestrea mult-pomenită, care ne-o arată pe protagonistă în altă lumină.  Avea 150 de taleri, 11 şiruri de perle (artificiale), trei inele de aur - unul cu diamant şi rubine, altul cu safir şi al treilea cu smaralde. Urmau suporturile şi farfurioarele de argint, rochiile din mătase de Malta (maltezuri), cingătorile, apoi sunt enumerate eşarfe, lenjerii, pleduri, tingiri şi multe altele, totul în valoare de alte câteva sute de taleri.

 Având în vedere zestrea şi condiţia socială (era fată de boiernaş) putea să aibă alte pretenţii de la viaţă decât măritişul cu mofturosul Zamfir. Dar să nu uităm: era singură şi derutată, iar pe umărul ei plana umbra vecinului protopop.