Cred că s-a mai scris despre documentul ăsta, căci povestea îmi sună cunoscut. Însă, citind şi interogatoriul luat fiicei, lucrurile încep să se vadă diferit, iar Ioniţă, este pentru mine nu doar tată disperat, ci şi un personaj de roman. Vi-l închipuiţi? Un bărbat care nu împlinise 50 de ani, văduv, cu o fiică abia ieşită din adolescenţă.

Este anul 1797. Au o casă într-o mahala onorabilă şi trăiesc binişor. Au o vie (de vreo trei hectare), care le dă multă bătaie de cap, dar şi ceva bani lichizi, din zestrea nevestei (moartă între timp), care zestre a fost destul de mare, cheltuită, cum se întâmplă, pe diverse nevoi.

 Ioniţă se trezeşte târziu, se spală, îşi piaptănă pletele, barba, alege un potcap închis la culoare, din catifea, cu marginile întărite, cu o calotă tare, aşa cum are surugiul pictat de Amedeo Preziosi, postat de mine mai sus.  Îşi pune apoi anteriul, şi el de un maro tern şi ia un baston, cu măciulie de fildeş, câştigat la stos cu o seară înainte. La o primă privire Ioniţă seamănă cu un popă de cartier.

Profitând de această asemănare, trece pe la nişte zarzavagii care au în familie un nou-născut şi se oferă să li-l boteze acasă: n-au de ce să-şi facă griji, va aduce cazanul, ţârcovnicul şi tot ce trebuie. Ca popă, Ioniţă e foarte credibil, mai ales din cauza pletelor, devenite sure în ultima vreme, ceea ce-i dă gravitate, prestanţă.

Apoi se opreşte pe la ospătărie şi mănâncă boiereşte ceva. Pentru început bea o ţuică. Apoi trece prin piaţă, pe la precupeţii de vin, şi gustă de ici de colo, fără grabă, cu mişcări filozofice. Pentru că tot e în piaţă, ia o mână de grâu de pe o tarabă. N-arată rău.

O oră mai târziu îl vedem chibiţ la barbut, pe un maidan din spatele Spitalului Colţea, făcându-şi vânt cu o frunză de brusture. E viu, e pasional. Toată lumea îl place. În fugă, face un iasâc mic (cap sau pajură), de pe urma căruia câştigă o sumă neînsemnată, mai puţin de jumătate de para.

 În sfârşit, trece pe Lipscanii de azi (Strada Mare), ciugulind câte-o măslină prin băcănii, ciupind din câte-o gogoaşă. Pe la Hanul lui Şerban Vodă îşi strânge părul şi întoarce marginile căciulii, care arată acum destul de negustoreşte: e căptuşită cu mătăsică liliachie. Pentru situaţii de-astea are şi-o eşarfă, galben-pai, pe care şi-o legă la gât. Îşi netezeşte barba şi intră într-o brutărie, vestită printre altele pentru plăcintele cu dovleac. Întreabă de proprietar, spunându-i pe nume, ca să fie clar c-a mai trecut pe acolo. Acum Ioniţă joacă rolul de negustor. Când apare plăcintarul, scoate basmaua din buzunar ţi-i arată grâul luat de la piaţă, pretinzând că-i poate furniza o cantitate mare la un preţ foarte bun. Plăcintarul e mirat de o astfel de pleaşcă, beau ceva, Ioniţă primeşte nişte bani în avans.

Abia acum începe adevărata lui viaţă, de parfum şi de dichisuri secrete. Noaptea şi-o petrece la Hanul Zlătari, jucând cărţi până la ziuă, unde pierde toţi banii. Indignat, se împrumută şi joacă din nou.

În zori ajunge acasă, mănâncă ceva din ceea ce-a gătit fiica lui, pe care cred că-am uitat să vă spun că o cheamă Gherghiţa, iar a doua zi o ia de la capăt.

 Uneori are ghinion. Cineva îl reclamă că botează la domiciliu, cu toate că n-are nicio treabă cu preoţirea. În urma denunţului, e ţinut în arest două nopţi, dar ispravnicul nu-l trimite în judecată. Ioniţă e un tip simpatic, nu te poţi supăra pe el. În cele din urmă îl tunde, îi rade barba şi-l trimite casă, ca să-şi continue aventurile.

Zile trec, Gherghiţa creşte, iar cheltuielile tot aşa. Ajung în sapă de lemn.

Dator vândut pe la cămătari, Ioniţă se hotărăşte să-şi schimbe stilul de trai. Nu mai au decât via, care în mod evident trebuie vândută. Fiica se împotriveşte, considerând că aceea era singura ei zestre. Prin urmare, tatăl o ia într-o noapte doar în cămaşă, o târăşte, zice ea, până în marginea oraşului, la un podgorean care vrea să cumpere via. Se pare că a fost lungă noaptea, iar cumpărătorul a făcut comentarii puţine. El are un fiu şi-i place fata, iar via i se pare o zestre bună. Prin urmare, în acea noapte, zice fata, cumpărătorul o ajută să fugă, să se ascundă în casa fiului său.

Aici s-a frânt existenţa lui Ioniţă, care în acea noapte a rămas fără vie, fără fată, parţial, fără chef.

Totuşi are încă aceeaşi carismă, care-i face pe unii să-l creadă popă, pe alţii să-l considere negustor. E un escroc fin, pe care un podgorean, crescător de vaci şi geambaş, îl cam pusese cu botul pe labe, răpindu-i fiica! Şi probabil c-ar fi câştigat şi de data aceasta, dacă n-ar fi fost mărturia jupâniţei Gherghiţa.

 Cam la o lună distanţă de noaptea răpirii, fata e bine-merci! Are rochii noi, încălţări cuviincioase şi e deja măritată legal cu Săilă, văcarul. Toate astea l-au băgat în depresie pe Ioniţă, obligat prin ordin, semnat de Alexandru Ipsilanti, domnitorul Valahiei, să înapoieze zestrea fiicei, păpată la cărţi şi-n petreceri, în ultimii zece ani.

Nu ştiu dacă Ioniţă şi-a pus întrebarea, dar eu mi-o pun: cum de aveau timp domnitorii ăştia fanarioţi să citească reclamaţiile unor particulari, să dezlege micile scandaluri din mahalale?