Femei & bărbaţi (3). Tânărul Leurdeanu

Am citit astăzi un document redactat în data de 15 ianuarie, 1797. Transliterat din alfabetul chirilic, textul a fost publicat de V. A. Urechia. Este vorba despre o plângere adresată lui Alexandru Ipsilanti, aflat atunci pe tronul Valahiei.

Reclamata se numeşte Maria Leurdeanca şi are titlul de clucereasă. Poate că arăta ca femeia pictată de Daniel Rosenthal, pe care o pun mai sus. Atât numele boieresc cât şi titlul o indică printre lumea bună a Bucureştiului. Dar cam fără bani. Aşa că fiul ei, care abia a împlinit 22 de ani, are o slujbă la Divan, supraveghind încasarea taxelor pe vin. Asta presupune că are mult de colindat, se întâlneşte cu o mulţime de încasatori, iar uneori cu proprietarii de vii, obligaţi să plătească vinăriciu. Viaţa aceasta, mai degrabă precară, devine şi mai amăruie din cauza vecinei lor.

Alături de Leurdeni locuieşte Safta Podeanca. Aceasta are o fiică, din aceeaşi generaţie cu tânărul Leurdeanu. Deşi tânără, aceasta deja şi-a făcut un nume, căci a fost măritată, iar bărbatul a părăsit-o. Însă şi despărţirile astea sunt de multe feluri, când iniţiativa îi aparţine bărbatului. Acesta fugise. Nu fusese proces, nu existase scandal, ci pur şi simplu, omul scăpase cu fuga, de o nevastă despre care umbla vestea c-ar avea obiceiuri rele. Nu ni se spune care erau. Dacă ar fi avut amanţi, imediat s-ar fi scris. Dar aşa, înţelegem că făcuse cumva presiuni asupra acelui bărbat, determinându-l să zică bogdaproste când scăpase de ea.

Această proaspătă divorţată, încurajată de mama ei (Safta), urcă în trăsură, luând o hotărâre importantă şi imprudentă. Este dimineaţă, dar nu prea devreme, şi-o zi însorită, nu mult după Crăciun. Pe străzile Bucureştiului se aud salve de tun, iar puştimea vântură afumătoare, în special cu scorţişoară şi coji de naramze. Blănurile sunt la ordinea zilei, în special samurul, jderul şi vulpea, dar şi pisica de Anadol şi altele, printre care şi biata veveriţă siberiană. Bineînţeles, şi Podencele sunt îmbrăcate cum nu se poate, cu haine de postav bun, ornamente cu vulpe, căciuli mari, globulare, tivite la margine cu fir auriu. Până şi vizitiul e împopoţonat cu un căciuloi, peste care însăşi mâna stăpânei a înfăşurat un şal roşu, ca să le-aducă noroc.

Tânărul Leurdeanu e pe la Râmnicu-Vâlcea, unde, zice el, nişte funcţionari neglijenţi n-au predat toţi banii adunaţi din taxa pe vin. Asta este ceea ce ştie mama lui, Leurdeanca. Deşi, daţi-mi voie să mă îndoiesc că mai era vreun picior de funcţionar la muncă, după Crăciun!

Puţin după prânz tânăra Podeacă şi tânărul Leurdeanu, care de-abia împlinise 22 de ani, - s-au  întâlnit. După cum arată lucrurile, evenimentul era plănuit. Deşi vecini, era clar că în cartierul lor nu era loc pentru întâlniri. Apoi mai era şi un popă la mijloc. Pentru că în acea seară, contrar tuturor obiceiurilor, tânărul Leurdeanu s-a însurat cu vecina lui, de curând divorţată. Nunta aceasta grăbită, secretă şi departe de casă se făcuse sub presiuni, care, dacă ar fi să le numărăm, mai mult de două-trei nici nu sunt.

Documentul pe care l-am citit eu notează povestea din perspectiva cluceresei, care consideră acestă nuntă o catastrofă. Din punctul ei de vedere, singura vinovată este Safta, o femeie perfidă, care i-a manipulat fiul. (Aici nu mă pot abţine să nu v-amintesc că Safta era un nume de alint, venit de la Elisabeta).  Prin urmare, clucereasa Maria Leurdeanu face o plângere la Ipsilanti, rugându-l să intervină pe lângă  Mitropolit ca să anuleze căsătoria. Motivul ei este în primul rând unul creştin: nunta avusese loc noaptea, fără permisiunea protopopului şi mai ales fără să aibă binecuvântarea ei părintească. Erau motive puternice, dar nu decisive. 

Adevărata nemulţumire era legată de Safta şi desigur de fiica ei. Pregătirile, furişarea din oraş, nunta nocturnă - totul arată că tânărul Leurdeanu nu încălcase niciodată voinţa mamei. Nu se punea problema unei explicaţii. Toţi trei de fapt erau incapabili să se confrunte cu clucereasa. Dar nici n-au făcut un secret din cele întâmplate, dovadă că de cum s-au sfârşit sărbătorile iernii, Leurdeanca s-a şi înfiinţat la Divan.

În scaunul de la Mitropoliei se afla Dositei (personaj în Manuscrisul fanariot), cărturar, destul de drept în judecăţi, dar cam agitat. Acesta nu a dat curs cererii, prin urmare, tânărul Leurdeanu a rămas însurat, acţiune care l-a lăsat fără moştenire - oricum nu era cine ştie cât, având în vedere că mai avea fraţi.

Ziua de iarnă a rămas pentru totdeauna în analele Bucureştiului, nu în cele scrise şi aşezate în arhive, ci în blănurile din cufăr, în stofele păstrate cu grijă şi lăsate moştenire prin testament.