Nemulţumit, bărbatul, care se numea Dragomir, o răpeşte şi o violează, aşteptându-se ca ea să accepte măritişul. Este anul 1794, prin urmare se pune problema împăcării cu agresorul. Uţa refuză, nu pentru că faptele îl fac nedemn, ci pentru că există o nepotrivire socială: Dragomir nu e un om liber, ci clăcaş, pe câtă vreme ea este descendentă din slugi domneşti. În general, istoricii insistă pe mentalitatea veacului al 18-lea şi pe motivaţiile fetei. Mie mi se pare cu mult mai interesantă povestea lui Radu, martor implicat în poveste.

Viaţa răpitorului Dragomir se derulează prin podgorii, unde lucrează în mod frecvent, fie pentru alţii fie pentru el. Deşi clăcaş, obligat să presteze un anumit număr de zile, nu e tocmai sărac: are via lui, un pogon cu ţelină, doi boi, două vaci şi nişte viţei. Dar, desigur, trebuie să muncească în primul rând pentru stăpân.

Este toamnă, se culeg viile. El şi alţi patru prieteni ai lui aruncă ciorchinii în coşuri şi-şi fac planuri, punând la cale răpirea Uţei, în virtutea unui vechi obicei. Dragomir le cere sprijinul, iar povestea lui de iubire îi impresionează, îi convinge, mai ales că nu sunt însuraţi, nu au iubite. Arătau probabil ca tipi de mai sus, desenaţi de Raffet (pe vremea când se plimba pe la noi).

Unul dintre ei e sărac-lipit şi gata să se bage în orice belea, altul are o vie şi-un cal, încă unul a luat în arendă un petrec de vie, iar cel de-al patrulea, care mă interesează pe mine, e un om aşezat, cu pivniţă proprie şi o vie de 2 pogoane. Numele lui este Radu, fiul lui Rogojină.

Acest Radu o cunoaşte bine pe fată, a stat de vorbă cu mama ei. Trece drept un om cumsecade. Totuşi acceptă să se amestece în planurile lui Dragomir, ba chiar se oferă ca înaintaş la poveste. Nu fără a-şi lua nişte măsuri de precauţie: toţi aceşti tipi îi cer lui Dragomir să semneze o declaraţie, prin care acesta se angajează să plătească toate pagubele, să răspundă pentru toate faptele pentru care ar putea fi traşi la răspundere.

Acest document îi ia lui Radu de pe umeri toate poverile. Pune mâna pe un pistol şi porneşte la drum, nu înainte de a mai împărţi nişte puşti, căci el e singurul dintre ei care deţine arme de foc.

Cum le cunoaşte pe cele două femei, se duce la ele acasă, cerând găzduire pentru o noapte: era la drum şi avea nevoie de-un pat etc-etc. Îşi petrece seara în mod agreabil, luând cina împreună cu ele, stau de vorbă, îşi povestesc vieţile. Apoi musafirul este culcat în tindă, afară, iar femeile rămân în casă, la adăpost. De vreme ce se bucură de ospitalitatea lor, este clar că le este simpatic. Poate că ştia cum să vorbească, poate că avea carismă şi atât. În tot cazul, între el şi Uţa existau motive de comunicare agreabilă.

 Peste Bucureşti s-a lăsat noaptea şi, conform planului, ceilalţi patru conspiratori au ajuns şi ei. Din nou, Radu este cel care face totul posibil: o strigă pe Uţa, cerând o carafă cu apă, iar aceasta i-o aduce nu peste mult. Tot el o înşfacă şi-o trage din casă, timp în care adevăratul răpitor doar ajută modest. Fata ţipă, mama îi vine în ajutor şi în timp ce ceilalţi se ocupă de mamă, tot Radu este cel care o leagă, o aruncă pe propriul cal. Câte atrocităţi se comit sub mângâierea unei prietenii fără margini! Iar Radu comite toate acestea din prietenie. Devotamentul lui faţă de Dragomir, poreclit Inimă Rea, e de-a dreptul bizar. Doar dacă nu cumva această complicitate e o manifestare a celor mai secrete dorinţe. 

Uţa este dusă în casa unui popă. În cazuri similare, dacă răpita consimte, cei doi sunt imediat cununaţi. Însă fata refuză, se plânge, iar preotul, şi el complice, pleacă de-acasă, împreună cu familia lui, lăsând-o singură cu Dragomir.

Urmează o noapte dramatică, timp în care îmi vine greu să cred că Radu a dormit liniştit. Fata e bătută şi violată.

Către ziuă, după ce Dragomir adoarme, Uţa reuşeşte să iasă din casă şi să ceară sprijinul unor robi, pe care îi cunoştea vag. Are capul spart cu un lemn. Robii sunt oripilaţi de întâmplările prin care a trecut fata şi, mai miloşi decât popa, îi vin în ajutor punctual, punându-l în fiare pe Dragomir.

 Cazul face vâlvă, ajunge pe masa domnitorului, e judecat în Divan. Odată cu ceilalţi complici ai lui Dragomir, Radu este săltat, dus la închisoare. Mai întâi se prevalează de declaraţia lui Dragomir, care în viziunea lui îl scutea de orice pedeapsă. Apoi, de-a lungul mai multor săptămâni, îşi recunoaşte spăşit faptele. Are timp să mediteze şi mai ales să-şi dea seama că singurul episod luminos din viaţa lui este cina din casa fetei pe care-o răpise. Cu siguranţă, îi va simţi căldura venită din zvârcolirile corpului şi-şi va aminti gura pe care-o legase cu un peşchir.

Abia după trei luni, în decembrie, se dă verdictul. Uţa cere ca despăgubire pentru cele întâmplate întreaga avere a celor patru, căci al cincilea, v-am spus - era sărac rău. În cazul în care fata nu-l iartă şi nu acceptă să se mărite, pedeapsa pentru răpire şi viol este aceeaşi, înscrisă în scripte: răpitorii şi complicii cu arme sunt tunşi, bătuţi şi decapitaţi. Celor fără arme, după ce-au fost tunşi şi bătuţi bine, li se taie o mână şi sunt surghiuniţi.

La cererea domnitorului, popa va fi judecat după legile bisericeşti, nu ni se spune cum, dar Moruzi cere pedeapsă aspră.

Prin urmare, mi-l închipui pe Radu, în ultimele lui clipe, cu ţeasta golaşă, tremurând lângă butucul de la Obor, iar deasupra lui, la depărtări imprecise, nopţile de dinainte de noaptea răpirii, singurătăţile lui între butucii de vie.