Fals jurnal de ieri şi de azi: „O istorie subiectivă a intelectualilor” II

Să reluăm, aşadar, tentativa de a propune, din perspectiva lucrării filosofului francez Bernard-Henri Levy ,,Aventurile libertăţii” (cu subtitlul pomenit la începutul acestor însemnări) o schiţă doar a unei istorii subiective a intelectualilor aflaţi în linia întâi în ultimele două decenii, fără, fireşte, pretenţia istoricului, ci doar a sincerităţii observaţiei presupusă de subiectivitatea celui care vede evenimentele condiţionat

şi de implicarea nemijlocită în ele, dar şi de situaţia de a le vedea sau numai zări, uneori, de sub şenilele unei sângeroase, în esenţă, schimbări de regim revendicate drept revoluţie.

Dar să ne reamintim mai întâi aventura ,,nesfârşita aventură – căci de data asta, chiar e o aventură – a acelor intelectuali care, fascinaţi de istorie, dar deznădăjduiţi de a juca un rol într-însa, îşi caută un interlocutor, ori un mijlocitor sau un corespondent – da, cred că cel mai potrivit cuvânt e ,,corespondent” – fascinat, la rându-i, dar fără speranţa de a se ilustra în acest domeniu’’(B.H.L.). ,,Clauzele pactului – zice în continuare Bernard-Henry Levy – variază de la caz la caz. Există formula nr.1, zisă a intelectualului consilier al Principelui:  ,,sfaturi în schimbul puterii”.

La noi, formula nr.1, justificată prin atâtea argumente ale practicii actului politic sau administrativ postdecembrist – se împleteşte cu ,,pitorescul” susţinut în situaţia deznădăjduiţilor noştri de practica acestora, administrativă sau politică, dinaintea evenimentelor decembriste şi e cuprins, pitorescul, în ,,formula nr.2, cea a ,,funcţionarului intelectual de curte: ditirambi în schimbul iubirii sau al favorurilor”. În ,,epocă” s-a făcut celebră şi o declaraţie de tipul: ,,visez sau îmi doresc sau sunt gata, sunt dispus, sunt fericit să mă angajez şi portar la Cotroceni”, rememorez subiectiv, desigur, însă esenţa asta e şi e vorba de preşedinţia profesorului Emil Constantinescu, văzut ca ,,Principe’’ de un harnic şi arhicunoscut critic literar. Avem, aşadar, şi ,,faliţii noştrii” – Caragiale rămâne intact. La noi, repet, ,,aventura”, ca să apelez iar la Bernard-Henri Levy, a început sau a fost declanşată odată cu apariţia unui ,,Apel către …” semnat de un tânăr profesor de filozofie, asistent sau lector atunci, dar nu mai mult, traducător, mai ales mai târziu, împreună cu un confrate din domeniu, cu limba maternă germana, al unor lucrări importante de filozofie germană.

Episola, atunci incendiară, a frisonat o ţară întreagă sub semnul unui curaj şi al unei sincerităţi ,,revoluţionare’’ denunţătoare a trădării intelectualilor – dar nu numai a lor, ci şi, până la urmă, cu excepţia deznădăjduiţilor,  - iertaţi pe măsură ce se înscriau în coada noului val -, a tuturor celor consideraţi ,,aserviţi” regimului comunist, de fapt cei care au construit Ţara la jefuirea căreia, la vânzarea căreia, la trădarea căreia asistăm noi toţi de mai bine de un sfert de veac. Incendiul şi frisonul, amplificate şi de mersul evenimentelor, de convulsia socială declanşată de ele, au estompat însă, până la anulare, condiţia epistolerului beneficiar înainte, chiar în infernul comunist denunţat, al unor studii susţinute în raiul liber capitalist, beneficiar aşadar, al unei conjuncturi favorabile unicat în spaţiul universului ideologic al vremii. Trebuie să recunoaştem şi sprijinul acordat, tot atunci, epistolerului, ca de altfel şi altor cercetători, în tipărirea unor lucrări cu ecou deloc cenzurat, cum a fost ecoul meritat al unui jurnal rezultat din frecventarea, în ipostaza de discipol, a unui mare cărturar al vremii şi recunoscut filozof, mai apoi, adică mai în timpul nostru de azi, dacă nu părăsit de discipolii împătimiţi înainte, în orice caz, tratat azi cu sentimente mai puţin înfierbântate, sau cum ar zice tot Caragiale, parafrazez, desigur: ,,S-au răcit împreună”. Din nefericire, în cazul nostru, mă repet, - ..Aventura” cuprinzându-i pe eroii formulelor unu şi doi, armonizate pitoresc postdecembrist de filozofia mielului care suge la două oi (a supt înainte, suge şi azi) -, dezrădăcinaţii nu reprezentau nici atunci prima linie a intelectualului, generic vorbind, român. Cum de altfel, ca un făcut, nici politicienii - şi aceştia venind tot din rândurile doi sau trei ale vechiului regim. Chiar dacă pe unul, mai ales, dintre aceşti politicieni, meritele susţinute de diplomaţia politică şi de responsabilitatea gravă şi de experienţa de viaţă remarcabilă, ca şi de practica actului de conducere, l-au proiectat în timp, unanim recunoscut, în prima linie a ,,Aventurilor libertăţii” dacă nu Principe, în mod sigur Cineva.

Nici epistolerul n-a putut eclipsa, cu incendiul său, o anume ipocrizie a denunţului, mai ales când ,,răsplata jertfei patriotice” s-a produs cel mai prompt cu putinţă. (Confratele său, ,,tovarăşul’’ cel mai apropiat, ocupând semnificativ din acest punct de vedere, al acordării răsplatei, un loc hotărâtor.) E drept însă că această răsplată a jertfei patriotice i-a oferit epistolerului şi şansa de a-şi pune în valoare, mai presus decât ambiţiile filozofice, o autentică vocaţie antreprenorială care îl va şi consacra, după opinia mea plină de sinceră admiraţie. Vocaţia sa fiind aceea de creator al unei instituţii editoriale prestigioase care îmi aminteşte de autoritatea şi de rolul Fundaţiei Culturale Regale dintre cele două războaie, mă refer evident exclusiv la rolul pe care instituţia îl joacă azi în domeniul traducerilor de literatură, politică, filozofie, sociologie, cu virtuţi remarcabile în îmbogăţirea universului nostru cultural postdecembrist.

Dar, repet, ,,Aventurile libertăţii” s-au întemeiat atunci, din nefericire, doar pe aventurile celor deznădăjduiţi care n-au atins nici azi, la peste şaizeci de ani de viaţă, performanţele semnificative ale intelectualilor noştri de zile mari trăind şi ei, atunci, în primii ani postdecembrişti şi care s-au simţit marginalizaţi pentru că au fost marginalizaţi de către corifeii călăreţi ai valului revoluţionar. Şi să nu uităm furia dezlănţuită de acest val ,,revoluţionar’’ şi de călăreţii lui împotriva nostalgicilor, a bătrânilor, a dinozaurilor, a perimaţilor fără drept de apel. În cotidianul ,,Adevărul” din primii ani ai ,,Aventurilor libertăţii’’ cineva cerea, referindu-se la un personaj destul de cunoscut şi de citit, dacă ţinem seama şi de tirajele cărţilor lui, şi de ieri şi de azi: ,,să fie lăsat să moară de moarte bună!”

Nu pot fi uitate nici aceste aventuri şi nici altele, ale ,,deznădăjduiţilor de a juca un rol în istorie’’, care n-au scăpat, nu evitat, scăpat, fiindcă şi l-au dorit lacom, nici un loc sau post în ierarhiile administrative ale celor trei preşedinţii şi bătălia lor s-a petrecut la vedere, cu o sinceritate dezarmantă a liber-schimbismului interesat.

N-a mai fost cazul ca să ne întoarcem la capitolul din cartea lui Bernard-Henry Levy consacrat lui André Malraux, n-a mai fost vorba la noi în raportul scriitor - omul politic de ,,romancierul epocii”. ,,Cel mai mare, cel mai glorios, singurul care, de stânga sau nu, se bucură de un asemenea prestigiu. Talentul lui este pe măsura curajului şi a faptelor de vitejie. Iată singurul scriitor a cărui legendă spune că se simte la fel de bine comandând un tanc, un avion Potez 45 sau un Latécoère şi aşezându-se în faţa paginii albe a vreunui roman în facere. Malraux – el este exemplarul. Modelul. El este scriitorul liber cu care tineretul - şi nu numai tineretul! – visează să se identifice. Nu e nimeni care să îndrăznească, fie şi în vis, să-i dispute rolul. Camus? Nu e nici un Camus. Gide? Nu mai e Gide. Sartre? Marele Sartre? Să zicem că Malraux ar fi vrut, să presupunem că ar fi ocupat, în acel moment, locul marelui intelectual rebel (care, încă o dată, îi revenea), Sartre tot nu ar fi fost decât un fel Aron de stânga sau de Melreau – Ponty ameliorat. Atunci Aragon? Prinţul anilor de după război? Regentul absolut al literelor? Simte şi el că ar fi de ajuns ca Malraux să apară ca să-şi regăsească, nu intact, ci glorificat de anii de absenţă, locul care îi revenea în momentele de vârf şi de referinţă ale antifascismului: n-ar trebui mai mult ca el, Aragon, să fie coborât la rangul unui super Vercors sau a unui Éluard mai ambiţios. Or, Malraux apare. Cu gălăgie, cum se cuvine. Şi, părăsind locul de onoare pe care nu-l împărţea cu nimeni, locul de onoare în jurul căruia s-ar fi rânduit tot peisajul nou, iată-l că strică jocul, sparge imaginea sa, îşi frânge destinul şi, spre surprinderea tuturora, alege să fie ministru şi să intre în RPF’’(Bernard – Henry Levy - ,,Aventurile libertăţii’’).

Aş mai adăuga aceste rânduri, tot despre Malraux: ,,Oare de Gaulle a murmurat: ,,Am întâlnit un om?’’ Malraux: ,,M-am însurat cu Franţa!’’