Fals jurnal de ieri şi de azi: Dar dacă….

… şi nevertebraţi şi slabi de virtute şi adormiţi infantil şi nu puţini de o incultură enciclopedică, aşa cum ar fi zis filosoful Petre Pandrea, astfel par, măcar unii dintre ei…DAR DACÅ?.... mă întreb eu înfiorat câteodată, descoperindu-le pe neaşteptate surâsul şiret. DAR DACÅ…?

Mai zilele trecute, mi-am amintit o lungă discuţie cu strălucitul diplomat Ştefan Andrei, când a venit vorba şi despre fostul ministru comunist de interne Tudor Postelnicu.

Schiţasem odată, în rubrica mea ,,Opinia unui alegător” din Flacăra lui Adrian Păunescu, mirat sincer, un fel de portret al unui ofiţer tânăr de Securitate, elegant până la spilcuit, care asistase scandalos de indiferent la zbaterea mea de a da pe mâna autorităţilor o bandă, nu exagerez, de traficanţi de monede de aur peste care am dat, întâmplător, într-un vagon al Rapidului Belgrad-Bucureşti.

Compartimentul în care mă aflam, împreună cu actriţa Naţionalului Eva Pătrăşcanu, regizorul Miron Niculescu şi profesorul Păun care preda limba română la Belgrad, a intrat la un moment dat, brusc, sub ,,supravegherea” unei adevărate armate de indivizi uşor de identificat care blocaseră coridorul întreg al vagonului şi priveau, pe rând, pe după perdelele trase de noi, cu o curiozitate agresivă, cum scotoceam înfriguraţi şi sideraţi sub pernele şi sub spătarele de pluş roşu CFR, după descoperirea uluitoare a primului săculeţ de catifea neagră, ca şi toate celelalte unsprezece, plin cu cocoşei de aur.

Articolul meu apăruse în chiar ziua în care avea loc o plenară a Comitetului Central al Partidului şi întâlnindu-mă într-o pauză, pe coridorul care înconjura sala de şedinţe, ministrul Tudor Postelnicu m-a luat din mers cu degetul lui cel mic, unsuros - îl simţeam eu - şi ca un crenvurşti, de degetul mic al mâinii mele stângi, şuierându-mi la ureche:

-Ne criticaţi tovarăşe Dinu, ne criticaţi!? Ne criticaţi tare, nu-i aşa, nu ne iertaţi!

-Nu! zic eu surprins dar şi niţel intimidat, simţindu-l cum îmi strânge cu crenvurştiul lui lipicios degetul mic al mâinii mele stângi. Nu; îmi exprim doar mirarea. Mă aşteptam ca ofiţerul dumneavoastră să sară şi să mă ajute

-Ne criticaţi tare! - strângea zdravăn Tudor Postelnicu degetul meu mic cu degetul lui unsuros şi din lipiciul acestui deget rămăsese, sau aşa simţeam eu atunci, numai senzaţia menghinei.

-Ne criticaţi tare, tovarăşul… Dinu! Începuse să-mi uite numele întreg; eram numai… pasibilul.
…………………………………………………………………………………………………..

-Îţi aminteşti? îl întreb, în discuţia pomenită pe Ştefan Andrei, cât de prost era acest Postelnicu?! Voi, care l-aţi promovat, nu v-aţi  dat seama cât de prost era? Cât de prost s-a dovedit el şi la procesul vostru din anii `90 când le spunea judecătorilor:

-Am fost un tâmpit! - ca o concluzie a propriei evaluări cu privire la participarea lui, atâţia ani, la conducerea comunistă a ţării.

-Am fost un tâmpit!

Şi parcă îl şi văd, îi spun lui Ştefan Andrei, cum stătea în faţa judecătorilor, cu umerii căzuţi ca un bou bătrân, vlăguit, în jug, cu capul în pământ, cu fruntea îmbrobonată şi părul năclăit de sudoare şi cu mâinile atârnându-i dezarticulate ca ale unui pitecantrop, cu degetele crenvurşti răşchirate.

-Am fost un tâmpit!

-N-ai dreptate! zice Ştefan Andrei. Tu, care eşti un om de teatru, care ai făcut atâţia ani critică de teatru şi ai condus teatre, să ştii de la mine că n-ai întâlnit un actor mai mare ca acest Postelnicu! Eu n-am văzut, în viaţa mea, pe cineva în stare să joace atât de credibil, de convingător, de copleşitor, de zguduitor rolul unui imbecil! Juca, tot timpul, teatru! Mare teatru, recunosc.

Altfel, să ştii de la mine, era de o inteligenţă îngrozitoare direct.

-Postelnicu!?

-Da, zice Ştefan Andrei, cel mai mare actor de teatru pe care l-am cunoscut!

N-am avut replică.

Şi ,,tâmpitul” ăsta a organizat atât de bine sistemul!  –  mă gândesc eu azi, când sunt, nu o dată, în situaţia să nu mai înţeleg cine este de dreapta şi cine mai este de stânga, de stânga asta atât de stângace, deşi călare pe o majoritate capabilă de orice decizie.

-Ca să înţelegi şi mai bine, zice Ştefan Andrei, sunt, fireşte, mari actori care pot juca pe scenă strălucit proşti de toate categoriile; dar şi oameni, în viaţa de toate zilele, care pot trece drept foarte proşti şi fac asta ştiind şi care, fără nicio şcoală, îşi propun şi reuşesc să joace excelent toate ipostazele, nu numai de proşti, toate ipostazele de care este nevoie într-o carieră politică mai ales, căci există  în politică şi o artă a descurcării cu orice preţ şi cu orice mijloace şi a strecurării tot cu orice preţ şi cu orice mijloace, care îi fereşte şi de orice răspundere.

-Îmi spunea o dată Miron Constantinescu, descriindu-mi-l pe Gheorghiu-Dej, că marea şcoală politică a acestuia,  marea lui abilitate politică,  marea lui diplomaţie politică, marele lui tact, marea lui răbdare şi marea lui viclenie se datorau, toate şi timpului petrecut de el, foarte folositor, la partidele de biliard în tavernele Galaţi-ului interbelic.

Înţelegi? mă întrebă încheind, Ştefan Andrei.

……….…………………………………………………………..……………………………..

 … şi nevertebraţi şi slabi de virtute şi adormiţi infantil şi nu puţini de o incultură enciclopedică; astfel par, măcar unii dintre ei…

Ar fi culmea, mă gândesc eu acum şi mă îndrept spre întrebarea din titlu:

-DAR DACÅ…?!

…………………………………………………………………………………………………

Sigur, mai există şi câte unul prost de-a binelea!