Este prima încercare din Capitală, în cei aproape treizeci de ani trecuţi de la căderea regimului totalitar, de sintetizare a unei perioade de o jumătate de secol şi de prezentare a acesteia unui public tânăr informat insuficient în legătură cu trecutul recent. Expoziţia îşi propune să ofere miezul a ceea ce, în viitorul nu foarte îndepărtat, ar putea fi, la Bucureşti, Muzeul Crimelor Comunismului din România (MCCR) sau oricare alt nume ar purta. Cert este că am ajuns la scandenţa memoriei şi urgenţa unui asemenea spaţiu de confruntare cu istoria nu mai poate fi negată.

Expoziţia de la Ateneu se doreşte un act cultural, fără partizanat, cele o sută de panouri oferind informaţii nemijlocite, la nivel de nume şi cifre. Sigur, caracterul ilegitim şi criminal al regimului instaurat exclusiv prin forţa armată şi falsificarea alegerilor, menţinut doar prin crime sistemice şi sistematice, sfârşind într-o baie de sânge, în timpul evenimentelor din decembrie 1989 – toate acestea nu pot fi negate şi cu atât mai puţin relativizate. Ele reprezintă, la un loc, punctul obligatoriu de plecare în orice iniţiativă muzeală şi/sau memorială pe temă.

Probabil că mesajul cel mai greu de acceptat de către unii rezidă tocmai în această evidenţă. Când o ideologie şi regimurile care se reclamă din ea reuşesc recordul dramatic şi unic în istoria scrisă a umanităţii de a produce peste o sută de milioane de victime în toată lumea, atunci nu mai putem vorbi de simple experimente, de neînţelegeri, de abuzuri regretabile sau de neconcordanţă între teorie şi faptă. Deja din faza ideatică, sintetizată în Manifestul Partidului Comunist (1848), dictatura proletariatului a ridicat crima la rangul de instrument politic.

Comunismul în România trece în revistă câteva capitole esenţiale: ideea comunistă, comunismul în lume, faza ilegalistă de la noi, luarea puterii în România postbelică, rezistenţa, represiunea, fenomenul Piteşti, unic în felul său în lagărul sovietic, colectivizarea, regimurile Dej şi Ceauşescu, rolul Securităţii, viaţa cotidiană, instrumentalizarea maternităţii, politica externă, finalul încrâncenat. Ne dorim ca prin această expunere, fie şi sumară, să alimentăm nu atât anticomunismul, legitim oricum, cât mai ales fidelitatea geloasă faţă de libertate.