Exilul românesc şi România Socialistă

Interviul cu Ştefan Andrei ( 29 martie 1931 – 31 august 2014) pe care l-am înregistrat cu mulţi ani în urmă, se constituie într-un efort de recuperare a memoriei celor implicaţi în mod direct în evenimentele acelor ani, în lupta dintre oficialităţile României socialiste şi cei care au ales să trăiască liber şi demn. Fostul ministru de externe al RSR ne oferă, totodată, şi o serie de informaţii din culisele „puterii” de la Bucureşti.

Mihaela Toader: Domnule Ştefan Andrei v-aş ruga să ne spuneţi dacă a existat o direcţie în cadrul Ministerului de Externe sau un departament care să se ocupe de cei aflaţi în exil şi mai ales pentru cei care făceau o politică anticeauşistă?

Ştefan Andrei: Ministerul de Externe al Republicii Socialiste România nu a avut niciodată o direcţie specială care să se ocupe de emigraţie. De acest subiect se ocupau diplomaţii din Direcţiile de spaţiu, respectiv Europa Occidentală, Asia, Orientul Mijlociu etc. În general trebuie spus că în afară de ambasadorul aflat la post şi care avea legături, mai ales cu principalele personalităţi culturale din ţara respectivă, în cadrul unor întâlniri, de ziua naţională sau cu prilejul altor evenimente, cei care răspundeau în cazul ambasadelor în relaţiile cu românii erau diplomaţii proveniţi din partea Securităţii. În raport cu alte comunităţi de emigranţi, care se văd între ei se cam căsătoresc între ei, comunitatea românească este extrem de divizată. Mircea Eliade spunea că e un blestem că noi românii nu suntem uniţi. În ceea ce priveşte comunitatea românească trebuie spus că noi nu am avut o comunitate peste hotare. Nu am fost precum polonezii. După evenimentele de la Budapesta din 1956 au părăsit ţara 200.000 de unguri la o popoulaţie de opt milioane. Grecii, libanezii pleacă peste hotare, italienii, ştiţi prea bine, însă românii nu au tradiţie în acest sens, cu excepţia deplasării masive în SUA, înainte de Primul Război Mondial, a ardelenilor.

MT – De ce se ocupa Securitatea de aceşti români?

ŞT – Pentru că era o emigraţie politică, însă nu numeroasă, ci mai ales politică. O emigraţie caracterizată şi prin deosebiri de păreri care existau în interiorul ei. Unii erau monarhişti, alţii nu.

MT – Dar legionarii?

ŞT – Mai ales foşti legionari care erau foarte activi în Occident, în acel Comitet Naţional Român, implicat intr-un scamdal legat de sumele de bani pe care le primise Constantin Vişoianu. O serie de emigranţi aveau să-l conteste chiar şi pe generalul Nicolae Rădescu. Memoriile lui Grigore Gafencu, în jur de vreo şapte volume sunt de o mare tristeţe. În ele sunt redate luptele din sânul emigraţiei româneşti. Când a murit Grigore Gafencu, soţia lui, care era franţuzoaică, a venit şi a declarat că doreşte ca jurnalul lui să rămână în România. Acele documente au fost preluate de Securitate. Eu, în calitate de ministru de externe, am primit un exemplar.Gafencu ne-a declarat că în România nu poate trăi, nu poate să scrie. Într-o astfel de situaţie mai erau şi alţi emigranţi politici români şi care păstrau legătura cu ambasada, mai ales cei intersaţi să poată veni în ţară. Din păcate, spre deosebire de maghiari care au inclus într-o organizaţie patronată la Budapesta pe toţi maghiarii din emigraţie, indiferent dacă erau fascişti sau hortişti, noi, la Bucureşti am mers pe linia împărţirii şi divizării emigraţiei. Am decis să sprijinim, să discutăm şi să cultivăm mai ales pe acei oameni care nu erau împotriva regimului socialist. Într-un anumit moment am luat legătura cu regele Mihai deoarece doream să ne dăruiască „Ordinul Victoria” pentru a-l aduce la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

MT – Care era strategia invitării unora dintre personalităţile exilului românesc în ţară­­?

ŞT – Guvernul de la Bucureşti le spunea că le va asigura protecţie pentru perioada şederii în ţară şi întoarcerea în ţară de unde au venit. Omeneşte vorbind, şi ei erau interesaţi să vină. Aici li se putea asigura totul, cazare, maşină, mâncare. Unul dintre oamenii care au făcut demersuri pozitive printre intelectualii din exil, în ultima perioadă a fost Noica, care era un om respectat şi spunea: „Altă soluţie nu avem în România, ce vrem, să ne înghită ruşii, ce vrei să facem? Trebuie să susţinem politica aceasta şi în orice caz în dictatura asta se construiesc fabrici, se construiesc hidrocentrale, se construieşte metroul, se contruiesc spitale în fiecare judeţ, totuşi din sărăcia lor asigură asistenţă medicală gratuită, medicamente gratuite, oameni simpli care îşi pot permite să meargă în concedii la mare sau la mare...dar e dictatură!” Sigur că,  un moment nenorocit a fost 1958 când după plecarea trupelor sovietice au fost nişte încercări de organizare a unei opoziţii intelectuale. În anii de după 1965, Ceauşescu şi Securitatea făceau o greşeală capitală. De exemplu: nu voiau ca Tudoran să plece în America. Dar Tudoran nu era un Eminescu, nu era nici Sadoveanu, nu era nici Blaga, nici Rebreanu şi deci putea să plece. L-au frecat aici, l-au întors luni de zile şi tot i-au dat drumul.

MT – De ce credeţi că autorităţile de la Bucureşti aveau această teamă?

ŞT – Ceauşescu ajunsese până într-acolo încât considera că plecarea peste graniţă este o trădare şi nu numai a ţării ci şi a socialismului. Astfel se ajunsese că dacă rămânea peste hotare îşi vedea drepturile limitate, iar rudele aveau de suferit. A fost o asemenea situaţie când preşedintele Asociaţiei de Prietenie Marea Britanie-România s-a căsătorit cu o româncă. Toate rudele ei, după căsătorie au avut de suferit. Concepţia era teribil de nesănătoasă de a lua asemenea măsuri. Ceauşescu nu se lăsa până când nu înrăutăţea la maximum situaţia. Nicolae Breban a criticat, de la Paris, Tezele din iunie 1971 şi şi-a dat demisia din CC. Când a venit acasă nu i-a făcut nimeni nimic, nu l-au ţinut nici măcar o zi la arest, dar eram în 1971. După aceea situaţia s-a înrăutăţit.

MT – Ce părere aveţi despre intelectualii care au părăsit ţara prin anii’ 80-88?

ŞT – Eu nu l-am cunoscut pe Paul Goma şi ca să îţi spun drept l-am considerat un scriitor minor. Eram prieten foarte bun cu Alexandru Ivasiuc care trecuse prin închisoare. Era un băiat citit, m-am văzut cu el de foarte multe ori. Si, Ivasiuc într-o discuţie cu o delegaţie franceză a spus : „Uite, domnule, care e situaţia, voi procedaţi acum aşa cum procedăm noi după război. Tipăream foarte mult literatura clasică (şi noi aveam colecţii foarte bine, pe atunci) şi pe scriitorii comunişti, din Occident. Voi la ora actuală aduceţi din România şi din alte ţări pe anticomunişti iar pe scriitorii de valoare de acolo nu îi publicaţi”. Nu eram familiarizat cu scrierele lui Tudoran…Sincer, nu cunosc situaţia foarte bine ca să vă pot răspunde.  Ştiu că a fost o perioadă când puteai pleca din ţară dacă o rudă te putea cumpăra.  Dar asta iar era o treabă a Securităţii. Au fost situaţii când luau ei banii.  Dar MAE nu aveau nicio legătură cu aceasta.

MT – De alţi intelectuali vă mai amintiţi? De pildă, Petre Dimitriu….

ŞT – Ştiţi, eram prea mic atunci. Am absolvit Institutul de Construcţii în 1956. Cred că Petre Dimitriu a făcut o greşeală că a plecat. Ştiu că a trăit cu o femeie cu treizecei de ani mai în vârstă decât el, Hanriette Yvonne Stahl. Apoi s-a căsătorit cu una tânără, frumoasă cu care a făcut un copil. Cărţile publicate de el în Occident nu au nicio valoare. El rămâne prin „Bijuterii de familie”, o carte frumos scrisă şi alte cărţi, biografii contemporane. A scris şi el despre iazul de la Rusca, „Vânătoarea de lupi”. Eu am citit acum câţiva ani în presă că unul dintre conducătorii mişcării legionare spunea că o mare parte dintre cei care au fost în munţi au fost legionari. Şi aşa este. Eu aveam în jur de 18 ani, când într-o zi pe când eram cu un prieten a venit cineva şi mi-a zis: „Hai să mergem în munţi”. Pe atunci se forma un grup la Craiova. Am spus că nu merg. Ei erau cu nişte puşti…M-am gândit atunci că ăia sunt cu tancurile, avioane iar noi…Apoi ce puteam mânca acolo? Îmi spuneau că mă vor ajuta ţăranii. Eu le-am zis: „Sunt ţăranii oportunişti…” Apoi „Vin americanii…”. Hai să fim serioşi. Cum era să facă americanii un război cu ruşii pentru noi? Deci gestul lor a fost admirabil, dar până la urmă să mor ca tâmpitul în munţi nu avea nici un sens.

MT – A fost un ideal…

ŞT – Poate. Aşa cum ungurii au forţat în 1956 încercarea imposibilului. Şi la ce s-a ajuns?! Au ajuns tancurile sovietice. Pentru că vine Imre Nagy şi face greşeala capitală de-a cere retragerea din tratatul de la Varşovia. Păi asta, este foc şi pară pentru ruşi. Cum să ieşi din tratat?Ai intrat aici, rămâi aici. Şi a murit spânzurat. Au fost conflicte mari chiar cu Ion Raţiu dacă să includă sau nu şi pe legionari în mişcare. Mi-a venit şi mie un document…atunci. Ion Raţiu nu era  de acord ca legionarii să fie incluşi în mişcarea aceasta. Când e vorba de legionari, fascişti, deja intri în zona Holocaustului.

MT – Cine erau cei mai uşor de atras de către Securitate?

ŞT – În general ca să ştiţi dumneavoastră,  cei mai uşor atraşi de Securitate erau cei care aveau rude în România. Pentru că puteau să-l persecute în România sau putea să le scoată din dosar „că are un frate care a fost legionar şi care acum se găseşte în Franţa”. Asta era că…dacă spunea: colaborează cu România această observaţie era radiată. Deci şi rudele din România erau despovărate în acest context.

MT – Credeţi că românii care au ales calea exilului şi mă refer la intelectualii care au făcut o anumită politică anticeauşistă o făceau din proprie iniţiativă sau aveau legături şi cu serviciile secrete occidentale?

ŞT – Ce pot să vă spun respect valorile exilului românesc dar nu pot nega amestecul serviciilor secrete occidentale în existenţa emigranţilor români. Cu excepţia unor cântăreţi de operă şi a unor dansatori, câţi din cei care au plecat, mai ales după 1970 au avut mari realizări în Franţa? Ionescu, Cioran, Eliade, da. E adevărat însă că e mai uşor pentru pictori, pentru sculptori, pentru cântăreţii de operă să se exprime, să se integreze decât pentru unul care vine cu franceza lui să scrie o carte şi dintr-o dată să te faci cunoscut, remarcat. Cazul cel mai tipic este Ioana Radu. Emigraţia din America a vrut să o convingă să rămână ca să fie o lovitură pentru Ceauşescu care era un mare admirator al acesteia şi, mai ales a  romanţelor sale. Bineînţeles că s-a întors în ţară spunând „că putea avea ce vroia acolo, dar că ea când vine în Bucureşti o cunoaşte toată lumea, o strigă pe stradă, o cheamă vecinele pe când acolo chiar dacă locuia într-un apartament frumos şi avea tot ce voia, totuşi numele meu în America nu spune nimic”. Ce vreau să se reţină este faptul că poporul român nu a fost un popor de emigranţi faţă de greci, faţă de sârbi, polonezi.

MT – A existat o anumită strategie care să îi grupeze politic?

ŞT – Nu. Dimpotrivă, asta a fost o greşeală. Eu am considerat că au procedat mai bine ungurii care au creat Asociaţia ungurilor de pretutindeni în care îi accepta pe toţi, pe fascişti, mici proprietari şi pe intelectuali. Noi am greşit că nu am făcut aşa ceva.

MT – Ce personalităţi din exil aţi cunoscut?

ŞT – Am cunoscut pe George Uscătescu, pe actriţa Elvira Popescu şi pe cineva din Belgia, parcă Steriade care avea şi un restaurant. Am cunoscut câţiva fizicieni în Franţa care absolviseră Institutul de Fizică de la noi. Nu am avut contacte cu Eugen Ionescu, care era clar pe poziţii anticomuniste.

MT – Ce anume aveţi de reproşat regimului Ceauşescu?

ŞT – Cred că una din greşelile mari ale regimului a fost că în perioada lui Nicolae Ceauşescu am transformat prea mulţi oameni din producători în consumatori. Problema aceasta a industrializării ţării, a dezvoltării tuturor judeţelor, să faci fabrici a scos într-un timp prea scurt prea mulţi ţărani care erau producători şi care aveau o oarecare cultură de existenţă. Problema a fost că cei aduşi la oraş erau numeroşi. Şi ce s-a întâmplat?! În primul rând trebuia să şe dai casă, să faci şcoli, să asiguri mijloace de transport, să le dai salarii, iar ei au devenit consumatori. Apoi ar fi cultul personalităţii. Nu numai că se striga jenant şi dezgustător „Ceauşescu” la primirile acelea cu mese şi covoare de flori, dar faptul că Ceauşescu a început să ia hotărâri de unul singur a fost extraordinar de nefast. Se ducea la congresul ţăranilor spunea ceva acolo, apoi prezenta idei pe care noi nu le discutam în conducere.

MT – Idei care nu erau controlate….

ŞT –  Exact. După ce încheia cuvântarea spunea: „această extraordinară cuvântare să fie considerată un document pragmatic al partidului”. Şi ca atare fiind din conducere şi fără să fi fost de acord, acest document venea ca document aprobat la congresul ţăranilor, de exemplu.. Noi de fapt nu eram nici în socialism, eram o latură a proletariatului cu accent pe latura de dezvoltare. Ceauşescu vorbea de comunism, de morală comunistă, atitudine comunistă, uniunea tineretului comunist, partid comunist. Pe  de altă parte, creşterea rolului Securităţii în timpul lui Ceauşescu. Dacă la început el venise cu o oarecare orientare, treptat nu se mai mişca nimic fără avizul Securităţii. Treptat s-a intensificat practica ascultărilor, a interceptărilor telefonice. Iar păcatul lui mai vechi era că nu se simţea bine printre intelectuali şi nu iubea inteectualii. El a fost principalul vinovat, dar o contribuţie esenţială a avut-o şi Elena Ceauşescu. El nu era egal cu ceilalţi pentru că baronii partidului aranjaseră ca el să fie propus de organizaţia de bază de la congres, iar el să fie ales separat secretar general al partidului şi nu putea fi schimbat decât pe cale inversă, să fie propus de către comitetul executiv al organizaţiei de bază. În timp ce orice membru al comitetului executiv al conducerii putea fi schimbat la o plenară a comitetului central. Respect valorile exilului românesc iar cine se ocupa direct de această problemă era Securitatea. Vă mulţumesc.

Interviul a fost publicat integral în publicaţia "Interesul public", decembrie 2007.