S-au scris nenumărate articole pe această temă, s-au realizat deja şi câteva filme documentare. Recapitulăm, în cele ce urmează, principalele fapte.

Grupul era condus de arhitectul Oliviu Beldeanu. Un sculptor român, născut în anul 1924 la Dej, care a izbutit, după câteva încercări eşuate, să părăsească ţara în 1949, prin Iugoslavia. După ce a petrecut o vreme în Italia, Oliviu Beldeanu s-a stabilit la Konstanz. A început pregătirea viitorului asediu asupra legaţiei reperiste din capitala Elveţiei încă din 1954, lui alăturându-i-se Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Tudor Ciochină.

În noaptea de 14 spre 15 februarie 1955, în vremea în care personalul Ambasadei era în cea mai mare absent din sediu, luând parte la o recepţie oficială, cei cinci au pătruns în interior, loc de unde au încercat să sustragă mai multe documente. Conţinutul acestora a rămas, din câte se pare, până azi, pe mai departe necunoscut, dar cum scopul principal al acţiunii era de a dovedi că Legaţia RPR este locul de unde sunt coordonate ample acţiuni de spionaj la adresa mai multor puteri occidentale, este de presupus că documentele sustrase erau de natură să probeze aceste fapte.

Cei cinci voiau deopotrivă să atragă atenţia Occidentului asupra abuzurilor autorităţilor comuniste de la Bucureşti, dar şi să ceară grabnica eliberare din închisoare a unor mari personalităţi aparţinătoare vechilor elite. La loc de frunte figurând numele lui Dinu Brătianu, despre care membrii grupului nu ştiau că, între timp, decedase în închisoare.

Pătrunderea grupului Beldeanu în sediul Ambasadei a fost sesizată de câteva femei, iar în clipa în care cei cinci au încercat să părăsească sediul l-au întâlnit pe un anume Aurel Şeţu, oficial şofer al Ambasadei, dar despre care se bănuia că era în realitate ofiţer cu grad înalt în Securitatea română. Acesta a fost împuşcat mortal, rămăşiţele sale pământeşti au fost transportate în ţară, unde numitul Şeţu a avut parte de funeralii naţionale.

Reacţia autorităţilor comuniste de la Bucureşti a fost furibundă. Guvernul român a activat toate resorturile propagandei oficiale făcând tot ceea ce a fost posibil spre a acredita ideea că era vorba despre un act criminal pus la cale de rămăşiţele din Spania ale Gărzii de Fier, condusă de Horia Sima, dar şi de agenturile de informaţii ale statelor occidentale. Au scris atunci furioase, pătimaşe articole de propagandă Mihai Beniuc, Petru Dumitriu şi Silviu Brucan.

Cei cinci atentatori au fost capturaţi şi trimişi în justiţie de autorităţile elveţiene care au refuzat, însă, sistematic cererile de extrădare venite din partea autorităţilor comuniste de la Bucureşti. Acestea l-au trimis la Berna pe judecătorul Adrian Dumitriu, un om de încredere al regimului, care avea să fie în 1960 procuror în procesul Noica-Pillat spre a fi mai apoi recompensat pentru serviciile aduse autorităţilor comuniste cu postul de ministru al Justiţiei.

Procesul grupului Beldeanu a stârnit un puternic interes, dar şi atitudini contradictorii în rândurile emigraţiei române. Unii dintre românii din exil au pus la îndoială legitimitatea utilizării forţei, alţii au căzut victime propagandei Bucureştiului, crezând că este într-adevăr vorba de o acţiune plănuită de legionarii stabiliţi dincolo de graniţele României. Dar, mai toţi fruntaşii exilului românesc, de la foştii demnitari Constantin Vişoianu şi Grigore Gafencu la fruntaşul ţărănist Ion Raţiu, de la V.V. Tilea şi Eugen Titeanu la Prinţul Nicolae şi Mihail Fărcăşanu, fost jurnalist liberal şi primul director al Serviciului în limba română al Europei Libere, au recunoscut caracterul excepţional al acţiunii celor cinci bărbaţi conduşi de Ovidiu Beldeanu. Subliniind, în luările lor de poziţie, în mărturiile lor, că este vorba despre o excepţionalitate justificată de însăşi situaţia excepţională din ţara ocupată de ruşii ce-i impuseseră acesteia şi românilor un regim şi o ideologie străine, nedorite, criminale. Subliniind cu toţii faptul că Oliviu Beldeanu, Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Tudor Ciochină sunt eroi şi patrioţi.

Cei cinci au fost condamnaţi la închisoare. Oliviu Beldeanu a primit patru ani, Stan Codrescu şi Ion Chirilă câte trei ani şi jumătate fiecare, Dumitru Ochiu, 1 an şi patru luni, iar Tudor Ciochină doar 40 de zile.

Oliviu Beldeanu a fost pus în libertate înainte de termen, în octombrie 1957. Se păstrează şi a fost publicat jurnalul său de închisoare în care Beldeanu scria, printre altele:

„Din capul locului, îmi propusesem să nu mă predau viu în mâinile lor. Nu puteam să concep cum aş fi putut să stau cu capul plecat în faţa gunoaielor societăţii”.

Şi tot Oliviu Beldeanu scria:

„Credeam că acest guvern putea să fie înlăturat şi mă întrebam de ce nu o facem. Răspunsurile care veneau erau aceleaşi cu cele pe care Mureşan şi Gheorghe Pop mi le dădeau mereu: suntem oameni paşnici şi nu voim să recurgem la forţe şi aşteptăm cu încredere alegerile libere garantate de Convenţia de pace.

Mult mai puţin paşnice s-au dovedit însă autorităţile comuniste de la Bucureşti. Acestea au profitat de faptul că Beldeanu s-a stabilit, după eliberare, în Berlinul Occidental şi au pus la cale o capcană ce a avut drept rezultat atragerea acestuia în Berlinul de Est, arestarea. A fost judecat în cursul anului 1958 şi condamnat la pedeapsa cu moartea. Sentinţa a fost executată la 18 februarie 1960.

La procesul judecat la Curtea Penală Federală Elveţiană de la Berna au asistat peste 200 de jurnalişti. Printre aceştia s-a numărat şi Noel Bernard, aflat în timpul primului său directorat la Europa Liberă în limba română. Noel Bernard a profitat de faptul că printre cei ce au depus atunci ca martori în favoarea grupului condus de Oliviu Beldeanu s-a aflat şi fostul diplomat Grigore Gafencu şi i-a luat un interviu. Respectivul interviu a redevenit cu puţine zile în urmă accesibil pe internet în secţiunea Arhivă istorică a postului ce are astăzi sediul la Praga.

Voi comenta opiniile exprimate de Grigore Gafencu în cursul interviului menţionat în zilele viitoare.