Exemplul polonez după 35 de ani

Greviştii de la Gdansk

Se împlinesc zilele acestea 35 de ani de la începutul mişcărilor greviste de la Gdánsk.Venite după ce la începutul lunii iulie guvernul polonez decisese drastica majorare a preţului cărnii pe fundalul unei acute crize alimentare, solicitând la început reîncadrarea în muncă a doi activişti sindicali

 – Anna Valentynnovicz şi Lech Valęsa- concediaţi abuziv- marcând o mobilizare umană fără precedent într-o Polonie forţat comunizată, dar care, bazându-se pe ajutorul constant al unei extrem de active şi implicate Biserici Catolice, întărite substanţial după alegerea cardinalului Karol Wojtyla ca Papă, nu şi-a pierdut niciodată spiritul civic şi protestatar, grevele din Polonia aveau, în realitate, un set de cauze profunde. Cauze ale căror origini erau lesne de găsit în însăşi esenţa sistemului comunist. Fiind astfel specifice nu doar Poloniei, ci tuturor ţărilor est-europene sufocate de comunism. 

Voluntarismul economic al regimului, incapacitatea acestuia de a asigura un trai decent populaţiei, limitarea drastică a dreptului la liberă exprimare, corupţia endemică, un exacerbat cult al personalităţii conducătorului Partidului Comunist erau boli ce puteau fi detectate nu doar la Varşovia, ci şi la Bucureşti. Aici, cu siguranţă, într-o măsură încă şi mai accentuată. Tocmai de aceea conducerea de partid şi de stat din România a impus un acerb embargo informaţional, aşa încât nici Scânteia, nici România liberă, nici Agerpres, nici Televiziunea Română, nici Radio Bucureşti nu au scos un cuvânt despre ceea ce se întâmpla în Polonia. 

 Aceasta fiindcă regimul lui Nicolae Ceauşescu a văzut în mişcările greviste din Polonia o mare primejdie. Un adevărat pericol de moarte, devenit încă şi mai pronunţat odată cu semnarea la 31 august 1980 a acordului între Comitetul de grevă de la Şantierele navale poloneze şi delegaţia de negociatori guvernamentali. Acordul recunoştea, între altele, ceea ce Nicolae Ceauşescu şi regimul lui nu ar fi admis niciodată în ruptul capului- dreptul muncitorilor de a înfiinţa sindicate libere, necontrolate de partid, neasimilate unor curele de transmisii. Organizaţii democratice care puteau să se opună partidului şi conducătorilor acestora. Demontându-se astfel mitul că partidul e cel ce îi reprezintă pe toţi cetăţenii ţării. Era vorba despre un drept de care polonezii au uzat din plin, nenumăratele astfel de organizaţii apărute imediat la nivel local coagulându-se în Sindicatul Naţional Solidaritatea. 

Doar când la începutul lui septembrie 1980, secretarul general al PMUP de până atunci, Edward Gierek, a trebuit să demisioneze predându-i puterea lui Stanislaw Kanja, mediile de informare de la Bucureşti au fost „împuternicite” să dea o ştire trunchiată care începea cu celebra formulă „după cum se ştie”. Ştire din care era cu grijă exclusă orice referire la Solidaritatea şi la Lech Walęsa. Să fi realizat oare atunci regimul lui Nicolae Ceauşescu că întâmplările din Polonia înseamnă încă un pas, unul uriaş pe calea aneantizării regimurilor comuniste est-europene, fapt ce avea să se întâmple zece ani mai târziu şi care nu întâmplător începea tot la Varşovia odată cu victoria în alegerile din primăvara anului 1988 a candidaţilor Solidarităţii?  Cine ştie! 

Cert e că în octombrie 1981 Solidaritatea număra deja aproape 10 milioane de membri, devenind astfel cea mai mare mişcare de masă din istoria Poloniei. Aceasta în vreme ce doar în intervalul august 1980- iulie 1981 PMUP pierduse aproximativ un milion de membri. De altminteri, în numai 11 luni, Polonia însăşi era cu totul alta decât cea care fusese la 15 august 1980.

 De la tribuna Congresului extraordinar al Partidului, secretarul general al acestuia, Stanislaw Kanja, admitea că ceea ce s-a întâmplat în ţara sa ar trebui să fie o bogată sursă de învăţăminte pentru celelalte ţări şi partide comuniste, presa devenise aproape liberă, liturghiile duminicale se transmiteau la Radio şi la Televiziune, tot acolo se puteau auzi critici dure la adresa PMUP şi la adresa impardonabilelor sale greşeli. Era pusă la îndoială nu doar eficienţa economiei planificate, ci chiar eficienţa şi caracterul benefic al rolului conducător al partidului. Era negată supremaţia ideologiei comuniste, asta în vreme ce la Bucureşti, într-o cuvântare rostită cu prilejul aniversării Scânteii, Nicolae Ceauşescu vorbea despre necesitatea îmbunătăţirii muncii politico-ideologice.

Liderii partidelor şi ţărilor frăţeşti îşi ascundeau cu greu nervozitatea, ruşii cu Brejnev şi cu doctrina suveranităţii limitate a acestuia, cu viitorul succesor al acestuia, Yuri Andropov deţinând funcţia de şef al KGB, cu Andrei Gromîko în fruntea Externelor se frecau la ochi şi nu puteau înţelege ce se întâmplă, ezitând şi preferând, în cele din urmă, o soluţionare a „problemei” nu printr-o invazie, aşa cum făcuseră în 1956 în Ungaria sau în 1968 în Cehoslovacia, ci prin „mijloacele proprii” ale comuniştilor polonezi. 

Legea marţială introdusă de generalul Wojciech Jaruzelski la 13 decembrie 1981 a dus la tăierea aparentă şi temporară a aripilor Sindicatului Solidaritatea. Aproape 10.000 de persoane au fost arestate, printre ele şi liderul acestuia, cam tot atâtea au fost condamnate, pacificarea minelor din Silezia s-a făcut cu vărsare de sânge, frustrarea populaţiei a devenit imensă. Cu toate acestea, chiar şi în vremea Legii marţiale, presa scrisă, radioul şi televiziunea poloneză erau infinit mai libere decât cele din România lui Nicolae Ceauşescu, mişcarea de idei, confruntările de opinii au rămas vii, intelectualii s-au aliat cu muncitorii şi au rămas alături de ei, mişcarea de rezistenţă era pe mai departe o realitate care cenzura drastic acţiunile partidului şi pe cele ale guvernului. 

Lucru care în România nemilitarizată nu se întâmpla. Conducerea poloneză, chiar apărată de tancurile ce patrulau pe străzi 24 de ore din 24, simţea mereu presiunea populară, aceasta în vreme ce în România disidenţa Doinei Cornea, a lui Radu Filipescu, a părintelui Gheorghe Calciu, a lui Vasile Paraschiv se consumau toate fără ecouri majore. Alunecarea în întuneric părea a fi ireversibilă. Iar românii îşi spuneau, cu falsă înţelepciune, că dacă până şi Solidaritatea a eşuat, nimic bun nu li se poate întâmpla lor.

Decembrie 1989 a contrazis această ireversibilitate. Dar pasivitatea de până atunci avea să fie scump plătită. Şi nu doar în zilele Revoluţiei.