Exemplaritate

Multe s-au întâmplat în după-amiaza şi seara lui 22 decembrie 1989 în studioul 4 al Televiziunii Române. Unele evenimente consumate acolo, resorturile lor ascunse ne-au rămas până azi necunoscute.

Despre altele am aflat doar fragmente care, puse cap la cap cu ceea ce s-a petrecut mai departe, până la alegerile de la 20 mai 1990, în vremea mineriadelor, dar şi mai încolo, au dobândit semnificaţii şi înţelesuri şi s-au constituit în explicaţii.

Aşa bunăoară, am aflat destul de târziu că, în avalanşa aceea de vorbitori, de oameni ce se perindau prin faţa camerelor de luat vederi, cu rost sau fără, unii exprimându-şi bucuria sinceră pentru căderea lui Nicolae Ceauşescu ce avea să fie doar primul pas în căderea comunismului, alţii lansând dezinformări voite, nu a fost îngăduită prezenţa unui om în vârstă. Căruia însuşi ideologul Frontului Salvării Naţionale, Silviu Brucan, i-a interzis accesul la microfon.

Pentru că îl ştia prea bine, pentru că omul acela de aproape 75 de ani se numărase printre cei cărora în 1947, în editorialele Scânteii, Brucan le ceruse condamnarea la moarte.

Cel refuzat se numea Corneliu Coposu. Dorinţa lui era să anunţe ţării nu reînfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, partid care, câteva zile mai târziu îşi va preciza apartenenţa la marea familia politică a creştin-democraţiei, ci ieşirea din ilegalitate a acestuia. Se autoiluziona oare, spunea vreun neadevăr cel ce, după 17 ani de temniţă grea petrecuţi în puşcăriile comuniste şi după alţi mulţi ani consumaţi sub continuă supraveghere invoca ieşirea din ilegalitate şi nu reînfiinţarea partidului lui Maniu şi Mihalache?

Nici vorbă. În anii ’80, unii dintre cei mai duri ai dictaturii ceauşiste, ai comunismului românesc în general, se înmulţiseră informaţiile despre existenţa în ilegalitate a PNŢ-ului. Un partid care nu s-a autodizolvat, aşa cum a făcut-o, din păcate, PNL-ul, care nu a acceptat niciodată rezultatele măsluite ale alegerilor trucate din toamna lui 1946, un partid ce nu s-a recunoscut vreodată legal interzis, ş.a.m.d.

Fireşte, aceste informaţii nu treceau pe fluxul Agerpres, nu se regăseau în paginile Scânteii, nu figurau în sumarul Telejurnalului riguros cenzurat şi controlat.

De la posturile de radio occidentale, aflam, când şi când, că veteranii Partidului Naţional Ţărănesc se consideră în continuare lideri cu funcţii. Că în 1982 Securitatea a făcut percheziţii şi a confiscat cărţi şi documente de la domiciliul fostului secretar general-adjunct al PNŢ, Corneliu Coposu. Că, deşi pretindea că s-a debarasat de metodele poliţiei politice dejiste, Securitatea ceauşistă l-a anchetat timp de trei luni, câte 6-8 ore pe zi, pe acelaşi Corneliu Coposu. Că l-a persecutat, urmărit, hăituit fiindcă încercase să ia cuvântul în public şi să prezinte punctul de vedere al partidului său despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la 23 august 1944 şi cine fuseseră adevăraţii protagonişti ai respectivului act istoric.

În 1983, Partidul, al cărui lider era Corneliu Coposu, izbutise să îi remită lui George Bush, pe atunci vicepreşedinte al SUA, un document cuprinzător de 60 de pagini. În septembrie 1983, într-un moment în care mai toţi românii păreau resemnaţi şi credeau că doar biologia îi va putea scăpa de Nicolae Ceauşescu şi de dictatura lui, dar şi că le e dat să trăiască într-un stalinism etern, documentul citat reitera convingerea bătrânilor lideri ţărănişti în valorile libertăţii şi democraţiei şi vorbea despre necesitatea reintroducerii pluralismului politic şi a pluripartidismului şi în România.

Această consecvenţă în valorile nenegociabile ale democraţiei va fi o constantă a activităţii şi a prezenţei publice a Seniorului Corneliu Coposu, marele lider al Opoziţiei democratice româneşti, din iarna lui 1990 până la moartea sa din noiembrie 1995. Răstimp în care a înfruntat calomniile deversate din paginile ziarelor feseniste de atunci, Azi, Dimineaţa dar şi Adevărul intrat pe mâna lui Darie Novăceanu, de pe ecranul Televiziunii Române, condusă atunci de Răzvan Theodorescu şi de informatorul dovedit Emanuel Valeriu, din gura lui Ion Iliescu, a lui Petre Roman ori a aceluiaşi Silviu Brucan.

Seniorul a ignorat nenumăratele ameninţări cu moartea şi atacurile hoardelor de mineri ori ale securiştilor deghizaţi în mineri. În vara lui 1990 a avut parte chiar de o tentativă de atentat, un detaliu mai puţin cunoscut şi pe care nu l-a speculat niciodată în căutare de simpatii ori compătimiri inutile. Aerul lui retro, criticat de unii, era organic fiinţei sale şi se opunea oricărei publicităţi zgomotoase. La 1 decembrie 1990, cu ocazia primei sărbătoriri a nou proclamatei Zile Naţionale, şi-a citit până la capăt cuvântarea, în pofida huiduielilor dirijate voios şi iresponsabil de Vasile Văcaru şi, din nou, Petre Roman. Se considera pe bună dreptate urmaşul lui Iuliu Maniu, unul dintre principalii arhitecţi ai Marii Uniri, şi ştia că din acest motiv nu îi este îngăduit să cedeze.

A crezut permanent în idealul reconcilierii naţionale. Într-un interviu, printre ultimele din viaţă, acordat lui Nestor Ratesh, directorul de atunci al Departamentului Românesc al Europei libere, Corneliu Coposu ne dădea tuturor şansa de a mai primi o lecţie de înţelepciune politică, operând rafinata distincţie dintre adversari şi inamici politici.

Moartea sa, în noiembrie 1995, a prilejuit câteva zile de reconciliere. Câteva zile de raport normal şi civilizat între adversari. Corneliu Coposu a plătit cu suferinţa şi cu moartea  victoria în alegeri a ctitoriei sale politice, Convenţia Democratică, şi a lui Emil Constantinescu.

Că nici Convenţia, nici Emil Constantinescu nu au ştiut să răsplătească aşa cum s-ar fi cuvenit exemplaritatea sacrificiului Seniorului şi să împlinească, fie şi numai în parte, speranţele puse atunci în ei de majoritatea românilor, e cu totul altă poveste.