EXCLUSIV Interviu-document nepublicat în România. Regele Mihai, în septembrie 1989: „Sunt în mod legal şeful statului România“

La începutul lui septembrie 1989, în satul Versoix, complet calm, reşedinţa regelui Mihai, cu nimic deosebită de vilele vecine: mi-a deschis chiar el, şi tot el mi-a servit un ceai; nici urmă de personal. Tocmai această simplitate m-a fermecat. Mi-am dat seama, pe măsură ce vorbeam, că ea definea nu un aşa zis rege burghez, ci o aristocraţie mai subtilă, de structură, nu de gesticulaţie.

Tot ce a spus a mers în acelaşi sens: nu mi-a vorbit nici de sus, nici ca martor al istoriei, ci ca un om care a făcut istorie, dar cu simplitate, fără emfază. Acelaşi lucru îl recitesc acum în text, retraducându-l în română după 17 ani căci discuţia noastră de atunci, din română, a trebuit să fie tradusă în olandeză de Jan Willem Bos. Regele Mihai vorbea o română extrem de curată, fără pic de accent, cu expresii cotidiene, dar nu ironice, ci serios, respectuos chiar faţă de adversar. Niciun cuvânt tăios, nici faţă de comunism, deşi l-a combătut, nici faţă de tatăl său, Carol al Il-lea, deşi a refuzat să-l mai vadă după ce acesta a plecat din ţară. Interesul penru fapte, nu pentru verbalizarea lor, această transparenţă a discursului este, şi a fost totdeauna, cred, transparenţa firii sale. Un om care vorbeşte la fel de egal despre vizita sa la Regele Angliei, după război, în Palatul Buckingham, încercând, fără succes, să-l convingă să ajute România invadată de Stalin, precum vorbeşte mai târziu despre cum testa aparate radar în Elveţia, este, cred, o mare personalitate pentru că numai aceasta se poate înălţa de-asupra evenimentelor, şi nu să rămână, vorba cronicarului, „sub vremi“.

Mihai se considera Şeful legal al Statului Român, aşa cum cotidianul NRC a ales să titreze pagina din ziar – het wettige staatshoofd van Roemenië – referindu-se la Constituţia din 1923, singura neimpusă nici de dictatori interni, nici de ocupanţi sovietici. Alt text de referinţă, el, ca Rege nu (re)cunoştea. El vorbea de lege şi după lege. Nu cerea tronul înapoi, ci dorea doar să revină, îndată ce se va putea, pentru „a-şi sufleca mânecile“ şi a se apuca de lucru. Nu puterea, ci refacerea ţării, era obiectivul lui, motiv pentru care un eventual vot despre monarhie putea să mai aştepte. Regăsesc aici, la nivel politic, aceeaşi simplitate şi directeţe ca şi în restul comportamentului său. Nu ştiam atunci, în septembrie, că după numai 3-4 luni va cădea Ceauşescu. Nu mă refer aici la modul în care Regele, după Revoluţie, nu a fost lăsat  să intre în ţară, ci chiar întors din drum o dată, de poliţie. Vreau numai să spun că simplitatea nobilă a viziunii lui politice era atunci, în septembrie, aceea a unui om din „vechiul regim“, crescut în spiritul legii, nu al puterii, sau al manipulării ei. Nu este naivitate în această viziune, ci un respect al legii drepte, tot una, pentru el, şi atunci când l-a înfruntat pe Antonescu, ori pe Groza, şi când lucra într-o întreprindere, şi când vorbea cu mine, un necunoscut.

Viziunea lui asupra evenimentelor este istoric perfect exactă şi a fost repetată de nenumărate ori. Atunci era, însă, pentru prima oară că aceste adevăruri erau spuse celor mai tineri care nu participaseră la evenimente, ca mine însumi. Am fost uluit. Aveam 52 de ani şi el, doar la 24-25, dar înfruntase puteri care sfărâmaseră ţara mea şi pe părinţii mei şi de care eu scăpasem prin noroc. El nu, le înfruntase, singur. Mitologizez? Poate, dar într-o anumită dimensiune, acest mit este Istorie.

Se pot contesta anumite păreri din text? Greu, marginea de manevră a acestui tânăr a fost extrem de mică, riscul enorm, şi refuzul de-a-i implica pe alţii, admirabil. Mi-amintesc teama pe care a avut-o că un eventual refuz de-a-l numi pe Groza prim minstru putea duce la o sinistră represiune. Rămîne desigur un punct întunecat al istoriei întrebarea dacă, atunci, o rezistenţă disperată şi de unul singur la început, putea declanşa un curs alternativ, sau doar o baie de sânge la care anglo-americanii, probabil, tot nu l-ar fi „părăsit“ pe aliatul Stalin. Nu pot discuta asta aici, mi-amintesc doar cât am luptat cu mine însumi să NU rostesc aceste gânduri în faţa Regelui, imaginându-mi-l singur în faţa tancurilor sovietice. Această stăpânire de sine a unui Român de viţă germană şi cu maniere de lord englez, mi-a inspirat tăcere şi respect.

Curând a apărut ziarul la Amsterdam, cu un mare impact. Puţină lume cunoştea atunci pe acest rege atipic. După Revoluţie, s-au înbulzit mulţi la uşa lui, acum, că se putea. Nu i-am concurat. Interviul din NRC a fost al doilea dat unui român, după cel luat la Europa liberă de Emil Hurezeanu, sau al treilea dacă socotim şi cel dat radioului sau televiziunii maghiare dar întrerupt după prima parte, urmare a protestului violent al autorităţilor ceauşiste ! Ambele însă, probabil, îi facuseră curioşi pe excelenţii ziarişti de la NRC Handelsblad, atunci ca şi acum, cred, cotidianul cel mai bun al Olandei, cu totul comparabil cu Le Monde sau Allgemeine Frankfurter Zeitung. La NRC scriam eu însumi în acea vreme 1-2 comentarii cu privire la România, pe săptămână, alături de un mare cunoscător al Europei de Răsarit, Peter Michielsen, şi de un mare ziarist, Henk Hofland, cu care eram personal prieten, decedat de curând şi declarat apoi „jurnalist al secolului“. Ambii fuseseră, separat, în România. Cu Peter urma să vin chiar pe 26 decembrie 1989 şi să scriem împreună, vreo săptămână, primele doua pagini, zilnic, din NRC. Figura Regelui Mihai aparţine pentru mine acelei lumi, poate mai pure, sau poate doar mai naive, decât cea de azi....

„Sunt în mod legal şeful statului România“  

În 1947 Regele Mihai al României a fost obligat de comunişti să demisioneze. De atunci trăieşte fără cetăţenie în Elveţia. Mihai este pentru mulţi Români un simbol de curaj, eroul care în 1944, la vârsta de 23 de ani, a reuşit să-l aresteze pe generalul Antonescu, în fapt mai puternic decât el, şi apoi a rezistat comuniştilor. Acum, după 40 de ani de tăcere, Mihai se prezintă ca Rege legal al unei ţări conduse democratic. „Plec de la premiza că mă reîntorc în România şi că atunci ne suflecăm mânecile şi punem ţara din nou pe picioare“.

O vilă frumoasă, o grădină minunată, în Elveţia. Îmi deschide chiar Regele Mihai. Este înalt, are încă postura veche de sportiv, se ţine drept, puţin rigid, rezervat, ca un ofiţer la pensie. Inspiră respect, dar vorbeşte lent, îşi caută cuvintele uneori şi pare încă timid, aşa cum se spune c-ar fi fost în tinereţe.

Regele Mihai de Hohenzollern s-a născut pe 25 octombrie 1921 la Sinaia, în România. La şase ani devine rege, alături de o regenţă, după ce bunicul lui, Ferdinand, murise iar tatăl său, Carol al II-lea, renunţase la tron şi rămăsese în străinătate din pricina unei relaţii de dragoste controversate. În 1930 tatăl se reîntoarce însă pe neprevăzute şi ia din nou puterea. În 1938, instaurează dictatura regală.  

Între timp, Hitler şi Stalin semnează o înţelegere pe spinarea Europei răsăritene. România trebuie să cedeze o parte din Transilvania Ungariei, Basarabia şi Bucovina de Nord, Uniunii Sovietice şi o bucată din Dobrogea, Bulgariei. Pe 5 septembrie 1940, Carol al II-lea îl scoate din închisoare pe generalul Antonescu şi-l numeşte prim-ministru cu puteri depline, o zi mai târziu însă trebuie chiar el să demisioneze. Mihai, acum de 19 ani, devine rege din nou.

În 1941, România, condusă de fapt de Antonescu, începe războiul împotriva Aliaţilor  şi atacă Uniunea Sovietică. Trei ani mai târziu, pe 23 august 1944, Regele Mihai, acum de 23 de ani,  îl arestează pe generalul Antonescu (n.a. – Antonescu avea, de fapt, din 1941, titlul de mareşal). România rupe relaţiile cu Germania şi luptă acum de parte Aliaţilor. Ruşii îşi arată „recunoştinţa“  sovietizand ţara în ritm rapid şi ameninţând  cu represalii militare atunci când Mihai nu le satisface cererile. Acesta aşteaptă în zadar sprijin occidental, dar cedează pe 6 martie, numind, în locul guvernului instaurat legal,  pe cel condus de comunistul Groza. Mihai încearcă în continuare să tempereze, ori să-i intimideze pe comunişti, dar este detronat pur şi simplu pe 30 decembrie 1947.

Astfel dispare din film tânărul, sportivul, timidul  şi nefericitul rege. Trăieşte acum, de ani de zile, în Elveţia, fără cetăţenie. Graţie nepoatei lui, regina Angliei, călătoreşte unde doreşte cu paşaport britanic. Este căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma şi are cinci fete.

În 1986 Mihai, prima oară după 40 de ani, a făcut un comentariu public despre situaţia din România. Tăcuse atât de mult timp pentru că o lege elveţiană interzice unui refugiat să dezvolte activităţi politice care pot pune în pericol neutralitatea ţării. În plus, potrivit Constituţiei României din 1923, ultima constituţie democrată a ţării, Regele poate da o declaraţie doar în prezenţa unui ministru. Elveţia însă, în ciuda neutralităţii ei, s-a arătat foarte critică în ultimul timp în raport cu situaţia din România, iar Mihai crede că această situaţie atârnă mai greu pentru responsabilitatea sa morală decât limitele ei legale din 1923.

Mihai este ultimul şef de stat din Europa de Est de dinaintea războiului şi ultimul lider politic al României prebelice. Fostul Rege ar putea juca un rol important în rezistenţa împotriva regimului actual din România. Mihai este încă un simbol al democraţiei şi al curajului politic, ca şi al continuităţii cu România veche, cineva care, deşi tânăr şi lipsit de experienţă, a ştiut cum să-l aresteze pe Antonescu şi să reziste comuniştilor. 

„Antonescu şi alţii mă considerau un copil“

Sorin Alexandrescu: Aţi fost Rege între 1927 şi 1930, ca şi între 1940 şi 1947. Între 1930 şi 1940 aţi trăit mai curând retras.
Regele Mihai: Da, am fost ocupat cu studiile şi cu serviciul militar. Din păcate, nu am fost niciodată informat despre treburile statului şi mi-era foarte greu să câştig altfel informaţii militare. Am fost surprins de evenimentele din 5 septembrie pentru că nu ştiam nimic despre situaţia de fapt.

La 5 septembrie Regele Carol al II-lea îl eliberează pe generalul Antonescu din închisoare şi acesta îi cere să demisioneze în favoarea dumneavoastră.

Tatăl meu a acţionat sub presiune din partea Gărzii de Fier. În noaptea de 5 spre 6 septembrie eram cu toţii împreună şi tatăl meu a primit scrisoarea lui Antonescu în care acesta îi cerea să demisioneze. N-am luat parte la discuţie, dar am fost prezent la ea.

În aceeasi zi l-aţi numit pe Antonescu premier şi „conducător“ al ţării.

El a pregătit totul, eu am primit doar hârtiile şi a trebui să le semnez, neavând nimic de zis.

Documentul respectiv limita puterea Regelui?

Nu, aceste limite fuseseră decise atunci când Antonescu a primit puterea şi a preluat cele mai multe privilegii din mâinile tatălui meu. Cand am rostit jurământul pe 6 septembrie 1940 pur şi simplu am moştenit situaţia dată. 

Ce contacte aţi avut între 1940 şi 1944 cu Antonescu? Dumneavoastră eraţi suveranul ţării, iar Antonescu era „Conducătorul“ ei.

Da, era o situaţie destul de curioasă. Relaţia mea cu el a fost întotdeauna foarte rece. Autoritatea lui se resfrângea asupra tuturor domeniilor, el numea funcţionarii de la Palat, se amesteca chiar în viaţa noastră privată. Noi nu puteam face nimic. Eram ţinut complet în afara treburilor Statului. Antonescu ne întrebuinţa, ca sa zic aşa, drept faţadă pentru parade şi alte festivităţi. Mama mea a auzit prima oară declaraţia Uniunii Sovietice de război de pe 22 iunie 1941, la BBC, iar eu a doua zi dimineaţa la radio Bucureşti.

Cea mai mare greşeală a lui Antonescu

Aţi încercat să schimbaţi această situaţie?

Nu prea se putea face nimic. Mama m-a ajutat enorm de mult ca să îndreptăm anumite lucruri.  Am reuşit împreună, de exemplu, să-l convingem pe Antonesdcu să aducă înapoi pe evreii deportaţi în Transnistria unde-i aştepta aşa zisa Endlösung, soluţia finală. Astfel au fost salvaţi vreo 400.000 de evrei. Tot datorită intervenţiei noastre nu a fost trimis în România niciun evreu la vreun lagăr de concentrare şi nu a trebuit nici să poarte steaua lui David pe haină. Cea mai mare greşeală a lui Antonescu a fost c-a înaintat până la Stalingrad. Acest lucru nu l-a putut nimeni accepta în România. Ce căutam noi acolo? Toată lumea, inclusiv noi, eram de acord cu decizia de-a intra în Basarabia, dar niciun centrimetru dincolo de Nistru.

Un Rege de numai 23 de ani, ajutat doar de un căpitan şi de trei subofiţeri, îl arestează pe Antonescu în mijlocul războiului. V-aţi luat un risc enorm!

Am început cu pregătirile din 1943. Din păcate, stagnau atât discuţiile cu ruşii în Suedia, cât şi cu occidentalii în Cairo şi Ankara. Prăbuşirea frontului în nordul ţării noastre ne-a oferit însă o ocazie concretă. Planul iniţial, conceput împreună cu partidele politice, prevedea ca lovitura de stat să aibă loc pe 26 august, dar eu am devansat-o cu trei zile când am aflat că Antonescu urma să plece pe front pe 24; acolo nu am mai fi putut face nimic. Trimisesem chiar o telegramă aliaţilor în Italia în care le ceream ca pe 26 august să bombardeze anumite obiective militare. Am încercat mai mult de o oră ca să-l convingem pe Antonescu să întoarcă frontul. Răspunsul lui a fost categoric: refuza să anunţe armistiţiul pentru că nu accepta anumite condiţii şi pentru că nu voia să-şi trădeze aliaţii.

Foto: Regele Mihai, alături de mareşalul Antonescu

Ascuns undeva în munţi

Totuşi, este curios că între ora 17.00 când Antonescu a fost arestat şi ora 10 seara când s-a citit proclamaţia dumneavoastră la radio au trecut câteva ore în care timp nici Siguranţa naţională, nici armata germană nu au intervenit.

Nu cred că au ştiut mult, doar bănuiau că ceva s-a întâmplat. Dacă ar fi ştiut, ne-ar fi arestat imediat. Antonescu şi alţii mă considerau un copil. Când am dat lovitura de stat sub nasul lor au fost atât de uluiţi, încât un timp nici n-au ştiut cum să reacţioneze. Ăsta a fost norocul nostru. Aveam de partea noastră şi câţiva oameni care au tăiat toate legăturile telefonice cu nemţii. Puţinii militari de partea noastă erau recruţi cu trei luni de militărie, celelalte trupe erau răspândite şi au sosit în Bucureşti abia în noaptea de 23 spre 24 august. Comandanţii germani nu au dat imediat ordinul de luptă şi, de-aceea, trupele germane, foarte disciplinate, nu au intervenit spontan contra noastră.

Ce s-a întâmplat cu Antonescu după arestare?

L-am închis într-o cămăruţă la etaj unde tatăl meu îşi păstra colecţia de timbre. În acel moment nu se afla nicio unitate militară disponibilă căreia să i-l predau pe Antonescu. Eu m-am acuns undeva în munţi. Comuniştii şi social-democraţii au fost implicaţi în acţiune din cauza presiunii Aliaţilor, altfel ei nu aveau nicio greutate politică în România. Antonescu a fost scos din Palat de către Emil Bodnăraş şi oamenii lui. Eu nu eram în acel moment în Bucureşti şi am aflat de acest lucru abia mai târziu. Astfel, comuniştii, şi nu eu, l-au predat apoi ruşilor. 

Exact un an după această reuşită lovitură de stat, pe 21 august 1945, aţi intrat în „greva regală“. Aveaţi atunci un nou premier, impus de către ruşi, comunistul Petru Groza. Războiul se terminase pe 9 mai. România era acum ocupată de alte trupe, armata sovietică, în locul celei germane. Un lucru nu s-a mai putut însă repeta: Groza nu a mai fost arestat precum Antonescu. 

Era imposibil. Ruşii erau mult mai numeroşi decât germanii. Bucureştiul viermuia de tancuri ruseşti, ei se ocupau de dezarmarea şi trimiterea acasă a trupelor româneşti, cu excepţia brigăzilor comuniste formate în Uniunea Sovietică. Germanii nu avuseseră comanda asupra trupelor româneşti, ruşii o aveau. În timpul războiului, armata română funcţionase independent şi, de exemplu, eu fusesem în stare pe 23 august să aduc trupe la Bucureşti. În 1945, toate trupele erau pe front, în afara ţării, sub comandă rusească şi nu s-ar fi putut retrage acasă chiar dacă eu le-aş fi comandat s-o facă.

„Mai mult nu s-a putut“

V-aţi aflat repede în dezacord cu guvernul Groza. Ce s-ar fi întâmplat dacă, împreună cu vechile partide democratice, aţi fi intrat într-o confruntaţie directă cu ruşii, plus comuniştii? Războiul, atunci  se terminase, ruşii nu aveau niciun argument militar să ocupe România pe faţă.

Nu, dar aveau argumente politice: aveau nevoie să se asigure de linişte în spatele ocupaţiei militare a Germaniei şi Ungariei. Sunt absolut convins că erau gata să treacă la ocupaţia militară a României. Dacă ne-am fi împotrivit pe faţă, am fi aprins butoiul cu pulbere. Dată fiind violenţa lor caracteristică, ruşii ar fi împuşcat fără ezitare mii de oameni. Noi am încercat să salvăm ceea ce se mai putea salva.

Dacă ruşii ar fi trecut la represalii, Occidentul ar fi trebuit totuşi să intervină.

După cum am văzut mai târziu, nu cred că ar fi intervenit. Am avut atunci discuţii cu reprezentanţii lor în Bucureşti şi am înţeles că toate rapoartele lor despre amestecul ruşilor în treburile interne ale României erau fie ignorate, fie refuzate, la Londra şi Washington. Politica oficială a Angliei şi a Americii era atunci o indiferenţă totală. Acum ştim că se înţeleseseră cu Stalin să-i lase mână liberă în România. 10% influenţă în România nu însemna pentru ei nimic în practică. Toate celelalte ţări din Europa de Est au nimerit de-altfel în aceeaşi situaţie. Trebuie să mai adaug însă ceva important. După 23 august, ofensiva ruşilor contra germanilor s-a oprit imediat. Presupun că ei au vrut să obţină la noi acelaşi rezultat ca în Varşovia, unde au oprit ofensiva, lăsându-i pe nemţi să-i nimicească pe polonezi, după care şi-au reluat şi ei ofensiva. La noi s-a întâmplat din fericire altfel, noi am reuşit să-i scoatem din luptă pe nemţi.

Este totuşi uimitor că peste tot s-a trecut la rezistenţă pe scară mare contra germanilor în timp ce contra ruşilor a domnit parcă o paralizie generală.

A fost totuşi rezistenţă, dar mai mult nu s-a putut. 

Foto: Regina-mamă Elena şi regele Mihai, după întoarcerea ei din exil

„Nu ameninţările lui Dej şi Groza m-au făcut să renunţ, ci şantajul că ei ar fi dezlănţuit o baie de sânge în toată ţara“

Aţi fost foarte admirat pentru întoarcerea dumneavoastră din Anglia în noiembrie 1947, deşi trebuie să fi ştiut atunci că jocul se sfârşise. 

Da, dar locul meu era în România, nu în străinătate. În Anglia nu mi s-a oferit nicio formă de sprijin. Regele George al VI-lea a avut o discuţie cu mine şi cu mama, o întrevedere în palatul Buckingham, dar după două ore ne-a spus că Anglia nu era în stare să întreprindă nimic.

Dacă nu aţi fi fost obligat să renunţaţi la tron aţi mai fi rămas în România?

Desigur. Abdicarea mi-a fost impusă prin arestarea gărzii Palatului şi înlocuirea ei cu o unitate militară comunistă, plasarea de arme într-un al doilea cerc în jurul Palatului şi tăierea legăturilor telefonice. În timpul discuţiei, Groza şi-a arătat pistolul din buzunar  mamei şi i-a spus în germană: „Ţin asta în buzunar ca să nu mi se întâmple şi mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu!“. Totuşi, nu ameninţările lui Gheorghiu-Dej şi Groza m-au făcut să renunţ la tron, ci şantajul că ei altfel ar fi dezlănţuit o baie de sânge în toată ţara.

„Trăiesc o viaţă dublă“

În 1948 aţi declarat la Londra că fuseseţi obligat să abdicaţi şi că de-aceea aceasta nu avea nicio valoare de drept.

Londra a fost primul loc în care am putut să dau această declaraţie, în Elveţia şi Franţa acest lucru nu fusese posibil. Am repetat declaraţia în New York. În orice ţară civilizată există principiul că un act săvârşit sub presiune fizică nu este considerat valid.

Declaraţia de la Londra are totuşi consecinţe juridice.

Pentru mine în orice caz. Din păcate mulţi iau în considerare situaţia de fapt, nu cea de drept. De-aceea, trăiesc o viaţă dublă: una faţă de România şi de români, şi alta faţă de restul lumii. În fapt, trebuie să navighez între cele două poziţii, ceea ce este foarte greu. Poate că mulţi cred că restaurarea monarhiei în România ar fi foarte dificilă. Asta înseamnă că ei nu cunosc istoria noastră. Noi am avut întotdeauna domnitori şi, de aproape 100 de ani, regi. Unii au fost mai buni, alţii mai puţin, dar ei s-au consacrat mereu bunului public.

Cum vă consideraţi acum dumneavoastră înşivă?

Şeful legal al Statului.

Aceasta înseamnă şi că descendenţii dumneavoastră rămân moştenitori ai tronului? 

Desigur.

Totuşi principiul succesiunii la tron conţine, dacă nu mă înşel, prevederea că urmaşi pot fi numai pe linie masculină. 

Acest principiu există într-adevăr în Constituţia din 1923. Totuşi lucrurile se mai schimbă şi am înţeles cu ani în urmă că fiica mea cea mai mare, Margareta, ar putea fi acceptată în România ca moştenitoare a tronului. Totuşi, nicio discuţie despre constituţie nu poate avea loc atât timp cât nu avem un parlament adevărat. 

„Trebuie să ne suflecăm mânecile cu toţii şi să punem ţara din nou pe picioare“

Foto: Regele Mihai, regina Ana, principesa Margareta şi pisicuţa Blackie, o familie fericită, dar în exil

Ce aţi făcut după vizita dumneavoastră în Anglia şi America din 1948? 

Am fost mereu pe drum între Florenţa, unde avea mama o casă, şi Danemarca, unde locuia soacra mea. În 1950, am mers în Anglia unde am rămas trei ani şi jumatate. Am cunoscut acolo un antreprenor american care se ocupa de aviaţie. Când a auzit că eram pilot din 1943 m-a invitat să vin să lucrez cu el în Elveţia. Aşa am ajuns aici. Am lucrat la testarea aparatului radar şi a pilotului automat în avioane pentru foarte mulţi clienţi  până în 1957 când firma a fost închisă şi ne-am trezit... în stradă.

Şi după aceea? 

Am deschis, împreună cu alţii de la firma americană, o firmă pentru aparate electronice. După câţiva ani nu am mai putut rezista concurenţei multinaţionalelor şi a trebuit să închidem firma. Mai târziu am lucrat ca broker pentru o companie greco-americană. S-au spus în România tot felul de poveşti despre avuţiile pe care le-aş fi luat din România la plecare. Tot ce am luat a fost cu acordul guvernului care avea reprezentanţi în toate camerele palatului. Nu puteai lua nicio scrumieră de undeva fără ca acela să fi făcut control! 

După atâţia ani în care aţi fost Rege, aţi trăit apoi ca un cetăţean obişnuit.

Nu exista alternativă. Nu ne-am oprit însă acţiunile politice. Am înfiinţat, împreună cu alţii, Comitetul Naţional Român, dar acesta a trebuit să-şi înceteze activităţile după câţiva ani din lipsă de fonduri. Diferite persoane m-au întrebat însă acum de ce revin pe neaşteptate cu noi declaraţii politice. Răspunsul meu este că timp de 40 de ani nu m-am oprit niciodată din a vorbi despre situaţia din România. Refuz doar pe ziariştii care îmi pun întrebări despre viaţa mea particulară. Aceasta nu are importanţă. Încă din 1951-1952 am depus mărturie în faţa unei comisii a Congresului Statelor- Unite. Am discutat tot timpul cu oameni politici şi cu guverne dar acestora nu li s-a făcut publicitatea cuvenită.  Presa, din păcate, a avut puţin interes pentru România. La modă era atunci „coexistenţa“ .

„Ceauşescu a reuşit să ducă de nas Occidentul“

Aţi remarcat interes în Occident pentru România?

Prea puţin. Lumea liberă, cum se spune, este avocatul libertăţii în lumea întreagă, dar interesul ei pentru Europa de Est este redus aproape exclusiv la Ungaria şi Polonia, şi aproape deloc pentru România. Este ceva ce eu nu prea înţeleg.

Până spre 1980 Occidentul îl admira mult pe Ceauşescu.

Într-un anume sens el a reuşit să ducă de nas Occidentul. Se vede că „Ministerul pentru falsificarea istoriei“ (n.a. –probabil, Securitatea) lucra foarte eficient. Noi am indicat acest lucru încă de mult timp. Din păcate, mediile occidentale purtau ochelari de cal când era vorba de România.

Situaţia s-a schimbat însă între timp mai ales datorită disidenţilor români.

Protestele lor nu pot singure să ducă la eliberarea României. Cu cât atrag ei însă atenţia asupra situaţiei reale din ţară, cu atât mai bine. Este totuşi greu de spus ce ar trebui să facă Occidentul mai exact. Am propus la un moment dat un boicot economic. De ce merg oamenii în România să facă afaceri în timp ce cei de acolo suferă atât? În acest fel, alimentele de care este mare nevoie în România sunt exportate în străinătate.

Credeţi că un asemenea boicot este realizabil? El nu a reuşit până acum nici în cazul Africii de Sud, nici al Poloniei.  

Este greu de spus cum ar trebui să funcţioneze un boicot, sper că-i vom găsi cheia undeva.

Aţi putea-o găsi în Uniunea Europeană sau în Consiliul Europei?

Este o posibilitate.

Spun de mult timp că plec de la premisa că mă reîntorc în ţară şi că acolo trebuie să ne suflecăm mânecile cu toţii şi să punem ţara din nou pe picioare. După aceea putem întreba oamenii printr-un referendum dacă doresc monarhie sau nu. 

Lucrurile se schimbă repede în Europa de Est, dar nu în România. Cum credeţi că se vor petrece evenimentele? 

Este greu de spus. Ceauşescu pare insensibil la presiuni din afară, iar în interiorul ţării Securitatea este atotputernică. Schimbări în interiorul partidului sunt greu de prezis. Cei şase foşti lideri comunişti care au scris scrisoarea de protest sunt ei înşişi responsabili pentru situaţia din ţară. Este bine că au spus ceva, dar nu trebui să uităm trecutul lor. Răscoale precum cea din Braşov din 1987 au şanse de reuşită doar dacă sunt generale. Nu putem nici să le cerem oamenilor de acolo jertfe de sine pe scară mare ori să-şi verse sângele poate fără rost.

CITIŢI ŞI: Toţi oamenii regelui. Lascăr Zamfirescu, prieten şi fost coleg de clasă: „Am fost disperat – am fost furios când a abdicat regele Mihai!“

„Plec de la premisa că mă reîntorc în ţară“

Să presupunem că se schimbă totuşi ceva în situaţia politică actuală din România. Ce credeţi ar trebui să urmeze după aceea?

În primul rând, ar trebui să reintre în funcţiune Constituţia din 1923. Firul rupt atât de brutal trebuie reînnodat. Oamenii trebuie apoi să-şi regăsească demnitatea şi încrederea în sine. La fel, economia. Sunt atât de multe probleme încât este greu să spui cu ce trebuie să începi. Formarea unui guvern va fi şi ea dificilă. Există fără îndoială oameni de caracter, dar unde-i găseşti? Clasa politică este distrusă şi se cade să fie refăcută, totul trebuie reconstruit cu multă grijă. Sunt probleme la care mă gândesc fără întrerupere.

Vă consideraţi Rege al României şi mulţi români aşa vă văd. V-aţi întoarce în România dacă aţi fi chemat?

Desigur, dar trebuie văzut care ar fi atunci situaţia. Spun de mult timp că plec de la premisa că mă reîntorc în ţară şi că acolo trebuie să ne suflecăm mânecile cu toţii şi să punem ţara din nou pe picioare. După aceea putem întreba oamenii printr-un referendum dacă doresc monarhie sau nu. Nu mi se pare potrivit să începem cu o asemenea întrebare. Ce să răspundă oamenii acum?

Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“