Interviu-eveniment cu Nicolae Stroescu Stînişoară. Adevărul despre reţeaua de colaboratori a Radio Europa Liberă (IV)
0
Continuăm interviul-maraton cu fostul director de la "Europa Liberă", început în urmă cu aproape un an, cu un răspuns amplu care ne-a parvenit de la Munchen. Răspunsul este atât de complex încât va fi publicat în patru părţi. Întrebarea va rămâne aceeaşi. Astăzi, partea a IV-a!
Adevărul: Avea „Europa Liberă” o reţea de colaboratori în România, existau oameni de legătură, cum ajungeau scrisorile pe adresa redacţiei – se folosea, pur şi simplu poşta? Nu era prea periculos?
Nicolae Stroescu Stînişoară: Există o notă-raport semnată (indescifrabil) de un colonel, din 17-VI-1987, care se referă la o întîmplare, care creiase, la vremea aceea, senzaţie printre redactorii noştrii de la Europa Liberă. Ce se întîmplase? Valeriu Pop, fostul şef al serviciului administrativ al Departamentului Român al Europei Libere, ieşit nu de mult la pensie şi stabilit cu domiciliul la München, dispăruse cu direcţia spre România (aşa cum am putut afla de la soţia lui, care mai mult nu putea spune nici ea). Faptul era cu adevărat insolit, căci de-a lungul existenţei Postului de Radio Europa Liberă, toţi salariaţii ştiau că odată cu angajarea lor înceta posibilitatea de a mai călători în ţările de origine, unde ar fi fost periclitaţi, iar Europa Liberă, din motive prea evidente, nu ar fi avut nici un mijloc de a-i apăra. Aşa că o plecare spre Ţara de origine nu mai era de conceput decît pentru cineva care de fapt fusese un agent infiltrat sau, oricum, se decisese să treacă de partea taberei comuniste. Ceea ce nu era de conceput şi nimeni nu putea crede că ar fi putut fi cazul lui Valeriu Pop.
El era un vechi emigrant român, cu trecut ireproşabil şi devotată apartenenţă la Biserica din exil, în care calitate îşi dădea în mod asiduu şi contribuţia la emisiunea Lumea Creştină, pe care eu o transmiteam săptămînal. Îmi povestise modul deloc nepericulos în care fostul tînăr ofiţer din Garda Regală fugise din România, după invazia sovietică, pe la începutul lui 1948. Îl rugase pe un croitor de încredere să-i confecţioneze o uniformă de ofiţer sovietic, cu gradul de maior şi pe urmă, s-a instalat într-un tren care mergea la Viena. Cînd, mai înainte de a se trece graniţa, a apărut, pentru controlul pasagerilor, o echipă de militari sovietici, s-a făcut că e greu de trezit din somnul beţiei. Era ceva care li se întîmpla destul de des sovieticilor şi e de crezut că, dacă ar fi fost deghizat în simplu soldat, echipa de control ar fi insistat să-l trezească ca să-l legitimeze şi poate, chiar să-l dea jos din tren, dar faţă de un maior al Armatei Roşii, chiar dacă beat criţă, nu au îndrăznit şi nu şi-au permis să insiste şi au trecut mai departe. Bine au făcut, căci Valeriu Pop nu numai că nu avea nici o legitimaţie, dar nu ştia ruseşte. Această întîmplare şi gestul de curaj, ai zice necugetat, care se afla la originea ei, îi erau şi rămăseseră caracteristice pentru felul de a fi şi de a gîndi al fostului ofiţer de Gardă Călare, care fugise din Ţara subjugată şi care mai pe urmă devenise pentru decenii omul cifrelor şi al paragrafelor în slujba Europei Libere.
După patruzeci de ani
La 40 de ani distanţă, pluteam acum în necunoscut în privinţa motivelor şi împrejurărilor noii aventuri a lui Valeriu Pop, cu trenul internaţional, de data aceasta însă mergînd în direcţie opusă. În ciuda relaţiei noastre de totală încredere, nu mă prevenise, nici măcar prin cea mai mică aluzie, asupra unei asemenea intenţii. Singura, foarte vagă şi incertă, explicaţie de care m-aş fi putut agăţa s-ar fi referit la faptul că, în ultimul timp, pensionarul Valeriu Pop, trecînd scurt pe la Europa Liberă, păruse uşor euforic sau puţin surescitat, lucru care, dacă a fost sezizat, putea fi pus pe seama unor eventuale impasuri ale adaptării la viaţa de pensionar. E adevărat că nu cu mult în urmă mă invitase împreună cu soţia la o cafea la el acasă. Soţia lui, de origine germană, era o doamnă de alură impunătoare, înfăţişare plăcută şi atitudine stăpînită, destul de în contrast cu un Valeriu Pop, mai volubil ca oricînd în trecutul lui profesional. La un moment dat, cînd el nu era de faţă, chiar m-a rugat să-l mai ocup cumva, să-i mai dau cîte ceva de lucru lui Valeriu, nu chiar atît de uşor adaptabil la statutul de pensionar. Nu era prima oară cînd mă întîlneam cu această problemă a pensionarilor şi n-am considerat îngrijorător, cu atît mai mult cu cît în cazul soţilor Pop şitam că nu şi-au pierdut o anumită sportivitate precum şi gustul frumoaselor concedii în localităţi montane. Oricum, am ţinut seama, cu discreţie, de dorinţa soţiei lui Pop. Doamna Pop fusese în timpul războiului secretară la ambasada germană din Bucureşti. Povestea lor de dragoste a fost urmarea faptului că ofiţerul Valeriu Pop îi adusese vestea morţii pe front a bunului lui camarad, logodnicul ei. Trecuse un timp de atunci, odată cu tinereţea lor, dar încă stăruia un farmec al acestei perechi.
Revenind la nota-raport a colonelului de Securitate, din 17-VI-1987, în aceasta se arăta că „în noaptea de 10 mai 1987 a intrat în ţară, prin punctul de frontieră Curtici, numitul Pop Valeriu, cetăţean vest-german (urma probabil calitatea avută la Europa Liberă, acoperită acum cu tuş), în prezent pensionar. Prin măsurile informativ-operative conjugate întreprinse de Serv.330 şi 110 (care îl are în atenţie pe fratele acestuia) a fost localizat pe 15 mai a.c. cînd s-a cazat la Bucureşti, la Hotelul Union, camera nr. (şters cu tuş) de unde a vorbit cu soţia sa din München (telefon număr şters cu tuş) ........ rugînd-o în ultima convorbire să-i trimită un magnetofon cu benzi şi filme Kodak precum şi valută în dolari şi mărci, anunţînd-o totodată despre faptul că Mihail Gorbaciov cu soţia vor efectua o vizită oficială în R.S.România, în perioada 23-29 mai a.c. Pe data de 17-V-a a apelat telefon 984780 din München şi i-a acordat un interviu (sic.) lui Stroescu Nicolae (alias Stînişoară), director adjunct al Europei Libere, căruia i-a comunicat: << atmosfera în jurul Europei Libere se situează între foarte bună şi excelentă, mulţi oameni, de toate categoriile, vorbesc cu respect de programele noastre. Sunt deci liber şi încerc această primă-unică contribuţie la un program politic. >> În continuare, detailează activitatea sa la această oficină pînă la 17-VII-a 1985 cînd a ieşit la pensie, peripeţiile venirii în ţară, amintind că în 1948 ar fi fost condamnat la moarte ca trădător. Face aprecieri favorabile despre ospitalitatea românilor, faptul că se simte bine plimbîndu-se liber pe străzile Bucureştiului, inclusiv pe Calea Vicoriei”. Se arată că „a intenţionat să-l viziteze şi pe fratele său din Bucureşti (numele şters cu tuş), însă prin măsurile luate de Serviciul 110 s-a prevenit realizarea ei, (numele fratelui şters cu tuş), refuzînd orice contact cu cel venit din R.F.G.”
Raportul colonelului de securitate se încheie în felul următor: „Cetăţeanul vest-german a încercat să-şi prelungească şederea în Bucureşti peste cele 10 zile declarate la intrare, intenţionînd să fie prezent şi pe perioada vizitei lui Mihail Gorbaciov, însă din motive lesne de înţeles, s-a refuzat această doleanţă. Cazul se află în atenţia U.M. 0533, unde a fost trimis materialul rezultat din T.O., de către Serviciul 110”.
În zilele acelea din 1987, navigam în incertitudine, cînd, într-adevăr, într-o dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, telefonul a sunat şi la capătul celălalt al firului era vocea prea bine cunoscută, dar care acum ajungea la mine printr-o pînză de întrebări, a lui Valeriu Pop. Ştiam prea bine că Securitatea înregistrează acea, şi pentru ea, neobişnuită convorbire telefonică din Bucureşti cu München-ul, la care nici nu mă aşteptasem. Acum în timp ce scriu, am pe masa mea de lucru reproducerea ei din raportul de atunci al colonelului de Securitate, care văd că omite partea de început a spuselor lui Valeriu Pop precum şi orice referire la ce am spus eu. Cu o voce încărcată de emoţie şi într-un stil mai degrabă hiperbolic, îmi amintesc cum Valeriu Pop a început cam în felul următor: „ E frumos în România, cu verdeaţă şi flori. Ursul carpatin s-a trezit din somnul de iarnă, a ieşit din bîrlog, se uită împrejur şi îşi linge fericit labele etc......” . Urmează cele reproduse de raportul Securităţii asupra interceptării convorbirii telefonice, cu omisiunile remarcate. Probabil că începutul liric al lui Valeriu Pop, ca şi întreaga poveste a apariţiei lui în Ţară le-a iscat securiştilor o anumită perplexitate despre care însă nu se pronunţă în raportul respectiv. La ora aceea, ştiind despre aventura lui Valeriu Pop mai puţin decît ei, aş putea spune că perplexitatea ne era comună. De pildă, eu nu ştiam şi nu l-am întrebat în nici un fel dacă e vorba numai de o vizită temporară în România sau de mai mult. Desigur, era dreptul lui şi numai el putea decide. În ceea ce mă priveşte, eu nu împărtăşeam dezaprobarea şi suspiciunile nutrite de obicei de o bună parte dintre românii din exil faţă de aceia care puteau şi făceau uz de de posibilitatea de-a călători în Patrie. Rămînea straniu că nu ne spusese nimic despre o asemenea intenţie. Ceea ce provocase o stupefacţie generală. Întrucît onestitatea şi lealitatea lui fuseseră tot timpul impecabile, trebue să spun că începusem să mă gîndesc la posibilitatea unei forme de exaltare sau tulburare psihică. Continuam însă să cred că, şi în ipoteza aceasta, nu putea fi vorba de o trădare a idealurilor fundamentale ale lui Valeriu Pop, ci, cel mult, de o afectivitate care îi joacă festa, eventual pînă la a-l face să creadă că patriotismul lui (sincer şi probat) îi cere să-l slujească la faţa locului şi altfel decît pînă acum. De aceea, dar şi pentru că nu vroiam să-i fac vreo greutate în raport cu Securitatea, nu l-am întrebat nimic. Dealtfel, mă conduceam şi după un imperativ al discreţiei faţă de propriile lui intenţii şi decizii. Numai tonul prietenesc şi salutul „la revedere”, pe care l-am pronunţat la sfîrşitul convorbirii telefonice semnalau şi sugerau speranţa reîntîlnirii în normalitate.
“Prima-unica” contribuţie
Îi datorez colonelului de securitate şi raportului său, accesibil mie după decenii, faptul că, abia acum, mi-am dat cu adevărat seama că atunci cînd mi-a telefonat de la Bucureşti el, în fond, vroise să-mi „acorde” un interviu pentru Europa Liberă. Atunci eram prea preocupat de enigmatica lui plecare şi apariţie la Bucureşti şi acum cînd am puse (de către Securitate) pe hîrtie cuvintelel lui: „Sunt deci liber şi încerc aceastsă primă-unică contribuţie la un program politic” îmi apare în mod clar intenţia lui. În receptare clară, pe limba noastră radiofonică, îmi dau seama că el se referea la „Programul Politic” emis zilnic, sub acest titlu, de către Europa Liberă.
Vorbea de „această primă-unică contribuţie” a lui deoarece el nu fusese redactor şi nu colaborase niciodată la acel program, dar probabil gîndindu-se şi la faptul că dacă spusele lui ar fi fost incluse de noi în Programul Politic (în tot avîntul şi fervoarea lor patriotică şi pro-Europa Liberă), acesta ar fi fost primul reportaj radiofonic făcut şi transmis de un veteran al Postului nostru de Radio, de pe pămîntul României. Încercase deci să anticipe ceva care s-a întmplat în realitate la numai doi ani şi jumătate după aceea, în vîltoarea evenimentelor din Decembrie 1989, în primele momente prin propria iniţiativă a unui corespondent din România, după aceea devenind o normalitate prin acţiunea directă a redactorilor noştri, reveniţi în Ţară şi a corespondenţilor activi prin Biroul şi Studioul înfiinţat de noi la Bucureşti. Îmi pare rău că Valeriu Pop nu şi-a putut îndeplini visul din mai 1987, care poate că reflecta şi o parte din resorturile cele mai adînci ale surprinzătoarei lui aventuri bucureştene şi că nu i-a mai fost dat nici să trăiască Decembrie 1989. Chiar dacă mi-ar fi fost evidentă acea dorinţă a lui în acel 17 mai 1987, însuşi modul misterios al dispariţiei lui din München şi necunoaşterea viitoarelor lui intenţii (lăsînd la o parte problema acceptibilităţii unui stil atît de ditirambic) şi, repet, însăşi considerentele propriei lui protejări, nu aş fi putut fi pentru încluderea în programul nostru a celor spuse de el, pe care de altfel nu le aveam înregistrate.
Neprelungindu-i-se viza iniţială de zece zile, Valeriu Pop s-a întors acasă la München. Misterul s-a mai prelungit un timp (în fond nelămurindu-se pe deplin niciodată) pentru că – lucru neobişnuit – nu a trecut pe la Europa Liberă. Dealtfel, el nu avea nici o obligaţie de a ne da nouă vreo explicaţie pentru raidul lui bucureştean, ne mai fiind în serviciu. Dar era o tăcere, care, indiferent de motive, lăsa loc pentru interpretări nefavorabile lui Valeriu Pop, de a cărui integritate, nu morală, ci mintală, destul de mulţi începuseră să se îndoiască. Necomunicabilitatea lui Valeriu Pop era legată şi de cauze anterioare ispravei bucureştene. Fostul ofiţer de Gardă Regală era însufleţit de un puternic simţ al disciplinei şi al respectului faţă de ierarhie, fie ea militară, eclezială sau de serviciu, dublat de un tradiţionalism organic. Or, „escapada” lui bucureşteană se situa în zona rebeliunii faţă de, în primul rînd, codul de comportare al vechiului exil, cu scara lui de valori şi ierarhiile liber acceptate, de care era intens şi activ ataşat şi chiar faţă de trecutul lui la Europa Liberă, chiar dacă pentru cel ieşit de doi ani la pensie acesta nu implica nici un fel de interdicţii sau restricţii de circulaţie sau de opinie. Dealtfel, relaţiile lui Valeriu Pop, care fusese în serviciul Europei Libere ani îndelungaţi de muncă devotată şi entuziastă, sub directoratul lui Noel Bernard, şi pentru scurtă vreme, sub cel al lui Mihai Cismărescu, erau cvasi nule cu noul director, Vlad Georgescu, care, şi aşa, nu făcea parte din „vechiul exil”, căruia îi aparţinea ca mentalitate şi nostalgii Valeriu Pop. În aceste condiţii, se creiase fără voie o anumită distanţă între Valeriu Pop şi cursul activităţii şi vieţii de la Europa Liberă, la care nu de mult actualul pensionar participase din plin. Ceea ce îl predispunea nu numai la un sentiment de frustrare melancolică, ci şi la tăcere. Această tăcere a fost spartă faţă de mine, cînd ne-am întîlnit la slujba de Înviere a comunităţii române ortodoxe din München. Valeriu Pop era un creştin greco-catolic practicant, dar fără rezerve faţă de ortodoxia românească, la ale cărei sărbători şi slujbe religioase participa în mod activ. În urma aventurii lui bucureştene, se instaurase oarecare tăcere în jurul lui. În timpul slujbei mi-a adresat un zîmbet prietenos, la care i-am răspuns bucuros, căci nu vroiam să se simtă acuzat, izolat sau ignorat. După slujbă, mi-a oferit să mă ducă acasă cu maşina, prilej de a-mi povesti raidul lui la Bucureşti.
Întrezăriri
M-am referit la această relatare în cartea mea În Zodia Exilului – Întrezăriri (Bucureşti, 1998). Nu ştiusem pînă în acea seară că în surprinzătoarea sa expediţie în Ţara visată, coechipierul nostru dăduse o fugă şi pînă la Mânăstirea Putna (în raportul Securităţii nu se menţionează nimic în această privinţă). Mi-a spus că stareţul, IPS Pimen, i-a recunoscut vocea după, de altfel, sporadicele lui participări la programul Lumea Creştină şi a fost foarte amabil cu el. S-a oferit chiar să-i dea un interviu, crezînd că are un magnetofon asupra lui.
I-a istorisit următoarele: „Cred că prin 1983 cei doi ceauşeşti au venit împreună cu vreo opt vizitatori americani la mânăstirea Putna. Cînd, la sfîrşitul unei ceremonii, stareţul a stat cu Biblia în faţa altarului pentru a fi sărutată de credincioşi, iar americanii au intrat în şir şi s-au conformat ritualului, Nicolae Ceauşescu, ajuns în faţa stareţului, se aplecase să sărute Biblia, cînd Elena Ceauşescu l-a tras de mînă spunîndu-i: <<Noi suntem atei>>”.
Oricum, din povestirile lui Valeriu Pop aş fi putut în seara aceea, dincolo de exaltările lui şi necunoscutele mele, să întrevăd şi un substrat deliberat al aventurii. Valeriu Pop a susţinut, pînă la urmă, că R.Pool, şeful personalului la Europa Liberă, nu numai că a ştiut de plecarea lui intempestivă în România, ci chiar că îi sugerase, mai demult, ideea unei asemenea călătorii. Valeriu Pop susţinea că la început a respins ideea, dar, după un timp, s-a hotărît să o facă dar numai după ce va obţine cetăţenia vest-germană. R.Pool l-ar fi ajutat la accelerarea formalităţilor. Nu sunt prea sigur de exactitatea acestei informaţii. Oricum, procedura obţinerii cetăţeniei germane implica o anumită durată. Este adevărat că R.Pool era un profesionist talentat, un om înţelept şi amabil, de a cărui sinceritate şi afecţiune m-am convins personal. Valeriu Pop a mai afirmat şi că în compartimentul vecin din trenul cu care a mers în România se găseau doi americani care ştiau româneşte şi l-ar fi putut ajuta la nevoie. Abia mai la urmă şi parcă neprogramat, Valeriu Pop mi-a mărturisit că unul dintre motivele puternic determinante fusese îngrijorarea asupra sorţii Bisericii Unite din Ţară, cu privire la care guvernul făcuse unele promisiuni de îmbunătăţire a situaţiei, pe care însă nu le-a onorat.
Notam atunci în Jurnalul meu că în această chestiune ( „- indiferent de gradul de credibilitate al acestor afirmaţii”) mi-a trezit atenţia remarca lui Valeriu Pop că ministrul de interne era Homeştean, ardelean şi greco-catolic la origine. „Această spusă a lui Valeriu Pop e cu atît mai semnificativă, cu cît s-a grăbit să adauge că despre apartenenţa iniţială la religia greco-catolică a lui Homoştean a aflat abia ulterior. Această precizare e mai degrabă de natură să justifice bănuiala că Valeriu Pop a mizat pe rezidurile greco-catolice ale lui Homoştean”, scriam eu, la vremea aceea.
Aici, amintirea şi portretul sufletesc al lui Valeriu Pop parcă se luminează dintr-odată, cu credinţa lui esenţială, cu discrepanţele dintre rolul asumat şi posibilităţile interioare şi exterioare, cu stîngăciile, dar şi stratagemele lui tactice, cu tributul plătit vieţii în pribegie şi războiului subteran, dar şi cu dragostea lui de Ţară şi zarea faptei cavalereşti către care plecase cîndva la drum.
S-a mai întîmplat ceva în scurtul intermezzo bucureştean al „fugarului” temerar, regalistului fidel (revenise în România în noaptea de 10 mai 1987!), creştinului combativ şi despre care, din motive mai mult decît evidente, Securitatea nu va fi scris nimic în rapoartele ei. Valeriu Pop s-a dus la slujba de duminică de la Biserica Boteanu (bine înţeles, flancat de însoţitorii lui securişti) unde, în momentul în care preotul a rostit după tipic : „ ......... şi încă ne rugăm pentru Preşedintele .......”, a strigat cu o voce răsunătoare „NU” .
Riscurile lui Şerban
Stilul impus nu numai de normele noastre statutare, ci şi de propria noastră conştiinţă, de a nu vorbi la radio sau acţiona în nici un mod care i-ar periclita pe ascultătorii noştri nu cunoştea nici o excepţie. Chiar şi în cazul celor care, ca, de pildă, Doina Cornea, părintele Gheorghe Calciu, Ion Brătianu, se adresau pe faţă mai marilor sau Ţării asuprite de aceştia rămînea grija păstrării meritosului anonimat al celor care, într-un fel sau altul, ajutaseră ca acel mesaj să ajungă pînă la noi. Cu atît mai mult lucrul acesta era valabil în privinţa scrisoriilor sau apelurilor nesemnate sau prevăzute cu un pseudonim. Aşa s-a făcut ca, din întîmplare ca şi din modestia celui în cauză, eu să ajung să menţionez abia acum în discuţia despre Europa Liberă o scrisoare intitulată „Cine eşti şi încotro mergi Domnule Ceauşescu?”, pe care mi-a trimis-o, pe căi ocolite şi semnînd-o cu pseudonimul Sorin Ionescu, vărul meu primar, inginerul Şerban Săndulescu, care mai tîrziu, după 1990, a fost deputat şi senator în Parlamentul român, scrisoare care a fost transmisă de Noel Bernard în emisiunea condusă de el, „De vorbă cu ascultătorii”, în 15 octombrie 1978. Vărul meu a murit în anul 2000. Biografia convenţională a lui Şerban Săndulescu e marcată de cercetări şi titluri ştiinţifice şi de lucrări în cadrul Institutului de Cercetări şi Proiectări Aerospaţiale, dar şi de treceri la fapte, fie tehnologice, de la contribuţia la construirea primului avion cu reacţie românesc pînă la bioreactoare destinate cercetării în vitro de celule vegetale, fie în cadrul forurilor de conducere PNŢCD şi ca foarte activ (s-ar putea spune periculos de activ) în demascarea şi combaterea corupţiei şi a subversiunii în dorita nouă Românie.
Înainte de transmiterea la radio a scrisorii, în 1978, - desigur că riscurile lui Şerban erau considerabile întrucît nu numai odată fusese chestionat de Securitate în privinţa mea, atît pe timpul existenţei mele subterane în România, cît şi după venirea mea în occident, dar şi în legătură cu lucrările în parte de însemnătate strategică în care era angajat – în afară de trimiterea textului în cauză, mai venise, ulterior, o misivă din partea lui în care îşi reiterase voinţa ca Europa Liberă să difuzeze scrisoarea. Aceasta a fost introdusă de Noel Bernard în felul următor: „Aş vrea să încep programul de astăzi cu scrisoarea unui ascultător din România care pune în discuţie întreaga concepţie politică a conducerii PCR în frunte cu dl.Nicolae Ceauşescu. Iată ce ne scrie acest ascultător, care semnează cu pseudonimul Sorin Ionescu.”. Scrisoarea, citită de un crainic, începea cu o enunţare principială şi o constatare concretă:
„Între politica internă şi politica externă a unui stat trebue să existe în mod logic o strînsă dependenţă determinată de interesele şi aspiraţiile naţionale de la un moment dat, care apar ca rezultat al psihologiei poporului respectiv, al nivelului de desvoltare materială şi spirituală şi al stării sale de libertate socială şi naţională.
Din acest punct de vedere, România de azi prezintă una dintre cele mai flagrante contradicţii, unanim constatate de cei care cunosc îndeaproape realităţile româneşti, care opune unei politici externe deschise şi libere o politică internă retrogradă de exploatare şi constrîngere excesivă.”.
După aceea erau descrise încercările de justificare din partea regimului de la Bucureşti, inclusiv logica lor faptică, dar Şerban Săndulescu conchidea că acestea nu reprezintă: „....decît punctul de plecare al liniei politice determinată în momentul de faţă de domnul Ceauşescu. Explicaţia contradicţiei trebue căutată în însăşi personalitatea sa.”.
Faza de deschidere în afară – Şerban Săndulescu o considera ca apropiindu-se de „un făgaş tradiţional al politicii externe româneşti” – o punea autorul scrisorii pe seama eforturilor depuse de Ion Gheorghe Maurer, care se bucurase şi de respectul şi sprijinul lui Gheorghiu-Dej, a fost subminată de viziunea politicii interne a lui N.Ceauşescu, - căruia Şerban Săndulescu nu i-a negat existenţa unui sentiment de dragoste de Ţară – cu accelerarea ritmului de ridicare a industriei grele, în paralel cu neglijarea „în mod deliberat şi total, mai mult decît orice regim comunist, a industriei bunurilor de consum.”
Urmează o descriere destul de sistematică şi documentată a convergenţei dezastruoase a directivelor politicei interne social-economice, de fapt anti-ţărănească şi anti-culturală în acelaşi timp, sub dominaţia unei concepţii dogmatice materialist-marxiste, care, după părerea lui Şerban Săndulescu, la un om de o nepotolită intransigenţă, precum N.Ceauşescu, transformase „setea de pămînt a ţăranului ... din trecut în setea lui nestăvilită de fabrici, cît mai multe şi cu orice preţ!”.
Potrivit lui Şerban Săndulescu, în psihologia lui Nicolae Ceauşescu acea deformare cu rădăcini ancestrale nereflectate, ba chiar inversate, se împletea, spre nenororcirea poporului român, cu dogmatismul doctrinei, fals progresiste, a materialismului colectivist, ridicată la rangul de soluţie infailibilă a depăşirii rămînerii în urmă a Ţării. În tabloul schiţat în acea scrisoare destinată microfonului Europei Libere, mi-a atras atenţia relevarea rolului, considerat drept decisiv, al lui Gheorghe Maurer în elaborarea şi practicarea unei politici externe româneşti de deschidere şi cooperare internaţională, dincolo de opreliştile sovietice, politică la care şi Nicolae Ceauşescu aderase la început, dar care, treptat, a intrat într-un contrast din ce în ce mai pronunţat cu politica sa internă. Potrivit lui Şerban Săndulescu, „lipsa de popularitate şi implicaţiile grave pe plan intern ale acestei politici, conjugate cu prejudiciile pe care le poate aduce (noii) politici externe româneşti l-au determinat pe domnul Ion Gheorghe Maurer să critice în mod aspru aceste erori în discursul pe care l-a ţinut la organizaţia de partid din Cluj în anul 1971, moment care a marcat în mod public divergenţele dintre cei doi conducători. Avînd în mînă securitatea şi aramata, nu i-a fost deloc greu domnului Ceauşescu să circumscrie aria de influenţă a lui Ion Gheorghe Maurer şi să-l oblige pe acesta să demisioneze din funcţia de prim-ministru, în aprilie 1974....”. Şerban Săndulescu înregistrează şi ratarea de către N.Ceauşescu a aureolei pe care i-o crease discursul ţinut în Piaţa Palatului, în 22 august 1968, de condamnare a invadării Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia, cu excepţia României.
În încheierea scrisorii, Şerban Săndulescu notează un diagnostic rău-prevestitor: „Tributar psihologiei sale şi lipsit de orice factori moderatori, domnul Ceauşescu a pierdut cu totul contactul cu propriul său popor, pe care, în mod real şi paradoxal în acelaşi timp, ar vrea sincer să-l slujească.” Şi remarcă: „Acesta este <<cîrmaciul>> lui Adrian Păunescu, un poet dotat cu talent, superficialitate şi lipsă de scrupule, care caută cu disperare prin odele sale să împiedice <<descoperirea la faţă>> a idolului său”.
După citirea la microfon a scrisorii lui Şerban Săndulescu, Noel Bernard a spus:
„Îi mulţumesc acestui ascultător pentru lunga şi interesanta sa scrisoare. Din conversaţiile avute cu mulţi oameni din România, sunt sigur că punctul său de vedere este împărtăşit de foarte mulţi ascultători. Evident că ne-ar face plăcere să difuzăm şi alte scrisori pe această temă, indiferent dacă autorii sunt sau nu sunt de acord cu cele spuse de dl. Sorin Ionescu. Ceea ce e regretabil este că o dezbatere liberă pe această temă nu poate să apară la radio Bucureşti sau în coloanele presei din ţară.”.
Se încarcă comentariile...
