Sunt însă mârlănia, aroganţa, batjocorirea omului simplu, dar cinstit, înţelegerea ţării ca o moşie fără arendaşi, administrată direct de demnitar, dispreţul faţă de lege şi, mai ales, faţă de bun simţ, noutăţi absolute în politichia băştinaşă din ultimii 25 de ani? Nici vorbă. Anii dintre cele două Războaie Mondiale, dar şi cei anteriori, dinaintea Primului, plesnesc de fapte ciocoieşti, scoase în prim-plan de presă, rămase însă acolo, în paginile colecţiilor, pentru că ele n-au făcut pe ştabii noştri nici mai buni, nici mai răi.

Revista „Ţara noastră“ a lui Octavian Goga tipăreşte în numărul 19, an V, din 11 mai 1924, notiţa „Câinele domnului director“:

Citim în gazete următoarea întâmplare, care ni se pare că preţuieşte cât o schiţă humoristică:

«Un fapt puţin banal, dar viu comentat în întreg oraşul s-a produs în timpul unei inspecţii făcute de către unul dintre directorii regionalei Braşov, d. Sintescu, pe linia din Secuime.

În timpul călătoriei, la câţiva kilometri înainte de halta Malnaş, câinele dlui Sintescu care se afla în culoarul unui vagon de cl. I, a sărit prin uşă, luând-o pe cîmp. Stăpânul animalului, revoltat că personalul trenului n-a avut grijă să evite fuga câinelui, a dat ordin ca trenul să fie oprit în haltă, iar câţiva ceferişti să pornească în căutarea animalului ştrengar.

În haltă, locomotiva a fost desprinsă de trenul personal şi a pornit pe linie îndărăt. La al doilea canton, câinele dlui Sintescu a fost prins de cantonier. Garnitura, până la întoarcerea locomotivei, şi cele câteva sute de pasageri au trebuit să aştepte în haltă mai mult de o oră. Trenul care venea de la Tg.-Mureş a fost nevoit de asemenea să staţioneze în Madefalău acelaşi interval de timp, pentru a evita o ciocnire»“.

Şase luni mai târziu, o altă publicaţie, România din 7 decembrie 1924 consemnează pe pagina întâi un fapt din acelaşi plan, al nesimţirii de ştab, de data asta colorat tragic:

Povestea celor doi soldaţi îngheţaţi

Faptul relevat ieri în «ştirile diverse» ale ziarelor, cu privire la cei doi soldaţi morţi prin îngheţ într-un vagon platformă, unde însoţeau automobilul d-lui general Prezan, vine să întărească, odată mai mult, strigătul nostru de alarmă, referitor la reaua stare în care se află oştirea.

Am fost să vedem pe bravii ostaşi care au primit moartea cu atâta devotament, numai pentru a nu părăsi consemnul dat de către acela care i-a urcat în vagon.

Vineţi la faţă, înţepeniţi ca nişte lemne, cu mâinile încremenite pe capota automobilului, sărmanii ostaşi păzeau acolo consemnul, iar moartea rânjea prin crăpăturile hainelor lor ne în stare să reziste frigului. Trudiţi şi poate – cine ştie? – chiar flămânzi, în iureşul vijeliei, i-a luat oboseala şi au adormit. În somn i-a prins moartea.

Nu are calificativ ordinul celui ce i-a urcat pe maşină într-un vagon platformă pe frigul aspru de început de Decembrie. Dar şi mai condamnabilă e procedarea aceluia care şi-a îngăduit să facă din soldat un servitor. În Capitală şi în provincie am văzut soldaţi făcând pe salahorii, pe zidarii, pe doicile, pe bucătăresele, pe spălătoresele, etc., şi am cerut la timp să înceteze acest abuz incalificabil. Strigătul nostru a fost în pustiu. Rezultatele le vedem astăzi când, cu durere, suntem siliţi să înregistrăm tragedia din staţia B.M.: moartea unor soldaţi ai ţării întrebuinţaţi în serviciul privat. D-zeu să ierte pe Teodor Lăudatu şi pe Vasile Oporehi, cele două victime ale neglijenţei şi abuzului autorităţilor superioare militar şi să pedepsească pe cei care având în mână soarta unor ostaşi ai ţării îi aruncă cu voinţă şi ştiinţă în ghiarele morţii“.

E vorba de doi soldaţi morţi de frig, pentru că primiseră ordin să păzească automobilul generalului Prezan, din 1920, trecut în rezervă şi retras la conacul său din Schinetea (judeţul Vaslui), în timpul transportului cu trenul pe o platformă deschisă, în plină iarnă.

Amândouă faptele dau seamă de concepţia de Ciocoi a politicienilor români că omul simplu, ajuns subordonatul unui unui ştab, e o slugă cu care poţi face orice.