Educaţia cavalerilor în timpurile medievale. Ecouri pentru cei de azi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Demonstraţie de luptă cu lance între cavaleri
Demonstraţie de luptă cu lance între cavaleri

Din perspectiva societăţii actuale a cunoaşterii, Evul Mediu apare ca un deşert al analfabetismului. Singura instituţie din Occident care mai păstra, într-o formă sau alta flacăra cunoaşterii era Biserica, dar şi aceasta o anexa superstiţiei. În pofida diferenţei dintre noi şi lumea medievală, fascinaţia contemporană nu pare să se fi veştejit, după cum arată producţia literară ori cinematografică.

Dintre toate figurile, cea mai valabilă şi, poate mai relevantă astăzi, rămâne cavalerul. Războinicul înzăuat al cărui nume provine din mijlocul său de deplasare- calul- şi care a ajuns să personifice strictu sensu spiritul justiţiar, iar într-un sens mai larg - bărbatul curtenitor, galant. Sigur, cunoaştem că romantismul este o reinterpretare de secol XIX a epocii catedralelor şi că realitatatea de atunci era cu mult diferită:

Mai puţin cunoscută este educaţia purtătorilor de sabie şi scut. A fi cavaler, a accede la rangul nobiliar aferent nu se reducea doar la practicarea eficientă a artelor marţiale, ci presupunea socializarea unui întreg set de reguli şi cunoştinţe teoretice.

Petru Alfonsus (1062-1110) împarte curricula în două categorii. În prima intrau aşa-zisele arte liberale: gramatica, retorica, dialectica, geometria, aritmetica, muzica şi astronomia. În interiorul celei de-a doua avem alte şapte arte cavalereşti: călăria, înotul, tragerea cu arcul, escaladarea unei scări, turnirul, lupta cu sabia şi, nu în cele din urmă, curtoazia (dans, bune maniere).

Cursus honorum începea undeva la şapte ani, când copilul destinat a deveni cavaler primea titlul de paj şi era introdus în tainele scrisului şi în normele creştine. La vârsta de 14 ani, momentul echivalent al trecerii spre liceu, am spune noi, pajul era înaintat în grad pentru a deveni squire, valet sau demoiseau (masculinul de la demoiselle). Squire-ul servea ca aghiotant sau majordom: servea la mesele nobililor, efectua varii servicii personale şi chiar îşi însoţea superiorii în bătălii unde putea chiar lupta propriu-zis. Rolul squire-rilor în conflicte era documentat în romane precum Kyng Horn, Viaţa lui Sir Oan Ipomydon sau scrierile celebrului Chaucer. Trecerea oficială la gradul de cavaler avea loc la 21 de ani.

Educaţia cavelerilor era asumată de particulari, precum marii latifundiari, dar au existat şi cazuri când regalitatea s-a implicat activ, cum a fost situaţia în Scoţia. Nu era vorba numai despre un capriciu, deoarece necesităţile administrative cereau şi mireni alături de feţele bisericeşti. Cercetările au relevat numele unor cavaleri cultivaţi  remarcaţi în sarcinile de stat: Sir Gilbert Hay, bun cunoscător al limbii franceze, Thomas Boyd, earl de Arran; Sir John Ross de Montgrenan, avocat de succes pe timpul regelui James III; Sir David Linsay, poet la curtea monarhului James V (1513-1542).

Experienţele de pe câmpul de bătălie au fost asumate şi intelectualizate sub forma unor manuale ce tratau atât etosul cavaleresc în ansamblul său (cum sunt lucrările lui Geoffreoi de Charnai, aprox. 1300-1356) cât şi chestiuni de natură tactică:

-          Fidenzo de Padua: Liber Recuperationis terre sancte ; Marino Sanuto: Liber secretorum fidelium crucis; Bertrandon de la Brocquiere: Le voyage d’Outremer;

sau de inginerie:

-          Giovanni de’Dondi; Guido de Vigeyano; Bartolomeo Neroni.

Nu trebuie uitată nici lumea islamică, unde Catalogul (Al-Fihrist) scris de Ibn Al-Nadim şi manualele lui Al-Tarusi (1174); Al-Harawi (1214); Al-Qasari (1348) rămân în panteonul universal al domeniului.

Bizanţul: dincolo şi dincoace de Occident

Mult mai aproape de noi, chiar dacă infinit mai puţin cântat de literaţi şi cinematografi, Imperiul Bizantin ne defineşte şi filtrează moştenirea Antichităţii.

De la voluminoasa istorie a Romei scrisă de britanicul Edward Gibbon în secolul XVIII, cuvântul bizantin a devenit sinonim cu declinul, luxul obscen, intrigile, tirania. Expresia intrigi bizantine aproape că a ajuns un pleonasm în vorbirea contemporană. Dacă o fi fost mai imoral decât alte imperii este greu de spus, dar Bizanţul a rezistat peste 1000 de ani după căderea Romei şi a sintetizat influenţele culturale dintre Orient şi Apus. Strategul american de origine română, Edward N Luttwak încearcă să popularizeze moştenirea basileilor şi să argumenteze că arta bizantină a războiului pot fi de folos diplomaţiei americane în secolul XXI.

Spre deosebire de Occidentul catolic unde infrastructura imperială a fost înlocuită de un mozaic de regate barbare mai mult sau mai puţin efemere, în partea de răsărit (Balcani, Turcia, Egipt, nordul Peninsulei Arabia) vechiul sistem roman se grecizează şi îşi menţine vigoare imperială timp de un alt mileniu până când otomanii îi dau lovitura de (dis)graţie.

Însă în tot acest interval autoritatea imperială ce iradia de la Constantinopol se fundamenta pe un aparat birocratic foarte bine pus la punct precum şi o clasă nobiliară, militară şi intelectuală funcţională, deşi adesea prinsă în lupte intestine. Ca să nu mai spunem că în acest cosmos, a fi literat, cultivat era mult mai frecvent decât în lumea Apusului latin. Multe familii avute, inclusiv împăraţii cultivau caligrafia şi aveau câte un secretar numit grammatikos. Librăriile erau la tot pasul, iar volumele se puteau achiziţiona cu mare uşurinţă.

La rândul lor intelectualii pendulau între politică şi cercetare (cum am spune astăzi), menţinându-şi privilegiile prin curtarea mai marilor zilei. Ioan Mauros, Mihail Psellos (aprox.1018-1070), Ioan Xiphilinos sunt creiere polivalente, deosebit de erudite care îndeplineau un rol omolog intelectualilor publici din timpurile actuale.

Educaţia începea de la ciclul primar: 6-12 ani (propaideia), iniţia în tainele scrisului şi opera lui Homer şi era deschisă băieţilor şi fetelor deopotrivă. De la 12 ani urma noul ciclu, paideia sub îndrumarea unui maistor. Curricula consta în trivium: adică gramatică, poezie şi retorică, iar instrumentul central era învăţarea pe de rost.

Cu timpul, cruciadele aduc împreună ortodoxia şi catolicismul, calea apuseană cu cea bizantină. Mulţi nobili de la Constantinopol încep să cultive maniera de a fi a colegilor şi rivalilor lor de la vest de Italia. Turnirurile ori plăcerile cinegetice ajuns sporturi consumabile.

Împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) deschide calea potentaţilor vânători, faptele sale fiind cântate în ode. În secolul XII poeţii Constantin Manases şi Constantin Pantechnes dedică şi ei scrieri sportului vânătoresc. În perioada târzie, pe la 1341-1347, scriitorul Manuel Philes scrie un panegiric lui Ioan Cantacuzinul, unde trece în revistă ştiinţa militară şi cinegetică a acestuia din urmă, comparându-l cu „un cavaler care îşi urmăreşte prada”.

Şi aici, ca şi în Apus, ba chiar precedându-l, se întâlnesc manualele de artă militară. Din zorii evului bizantin datează Taktikonul şi Epitedeuma lui Urbicius ( anii împăratului Anastatius, 491-518); din cei ai domniei lui Iustinian (527-565) avem pe Syrianus Magister, autorul lucrărilor De peri strategikes, Rhetorica militares şi Naumachiae. Poate cel mai influent dintre ele rămâne Strategikonul împăratului Mauritius (582-602), text clasic ce poate sta pe acelaşi raft de bibliotecă alături de Sun Tzu sau Clausewitz.

Nici mai încolo nu vom duce lipsă de astfel de exerciţii scriitoriceşti. A se vedea: Constituţiile tactice ale lui Leon VI (886-912); Pracepta Militaria a lui Nikephoros Phocas din 965 sau Taktika (scrisă undeva între 999-1007) a lui Nicephoros Ouranos, unul dintre generalii de prim rang ai împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025).

Şi totuşi a murit cavalerismul? Gânduri despre o epocă neomedievală

Din două instanţe se tot proclamă moartea cavalerismului. The chivalry is dead. Una dintre instanţe este aceea a femeilor dezamăgite de lipsa de maniere a bărbaţilor. (Deşi ele însele s-au schimbat şi nu mai sunt demult domniţele din turn). A doua instanţă este aceea a istoricilor care văd în bătălia de la Azincourt (25 oct 1415) sfârşitul clasei cavalereşti sub impactul dublu al infanteriei şi arcului lung englezesc. Lamentaţia nu este decât relativă, întrucât calul şi cavalerul său continuă să domine câmpul de bătălie până în plin secol XX. Cei 625.000 de cai folosiţi de către Wermacht în anii 1940 sunt o dovadă în acest sens. Pentru a nu mai pune la socoteală că în multe locuri poliţia călare este nu numai un memento al trecutului, dar un mijloc de patrulare locală şi un efect cu potenţial de atragere a turiştilor.

La început de secol XXI există zone în care calul/cămila şi kalaşnikovul completează peisajul războiului asimetric: tuaregii din Africa, miliţiile Janjaweed din Darfur şamd.

Poate că ce ne fixează fascinaţia pentru vitraliul impozant al cavalerului ţine tocmai de faptul că am intrat într-un nou ev mediu. Într-o lume în bună măsură neomedievală în care statul naţional (centralizat, unitar, suveran etc etc) trebuie să convieţuiască cu tot felul de organisme supra şi transnaţionale: bănci, corporaţii, reţele de imigranţi, organizaţii teroriste, biserici/culte şamd.

Aşadar avem întrebarea: Cine sunt astăzi cavalerii? Răspunsul ne trimite la relaţia dialectică dintre guverne şi noile ameninţări asimetrice. Dacă o bună parte din secolul XX a fost aglomerat de lupta totală între state, fie ele mari sau mici puteri, anii dinaintea Primului Război Mondial ca şi cei ai Războiului Rece şi lumii de după au însemnat proliferarea confruntărilor asimetrice, populate de triburi, operaţiuni de comando, lovituri de stat şi terorism. 

Sursa: preluare: http://www.nobelprize.org/educational/peace/conflictmap/conflictmap.html

image

Mai mult decât atât, graficul de mai jos demonstrează că cele mai puternic încleştări violente au avut un caracter intrastatal, având loc între guverne/facţiuni ale guvernului şi varii grupuri sociale.

image

Sursa: Armed conflicts spiked in 2011(Themnér and Wallensteen by Sage Publications / National Academy of Sciences)  apud http://qz.com/29932/six-charts-on-climate-change-that-should-have-you-very-very-worried/

Pentru a putea răspunde cu succes un evenimente care evocă groaza numai prin abrevierea lor (9/11; 11/03 Madrid; 26/11 Mumbai; Charlie Hebdo şamd), forţele armate regulate se văd obligate să-şi schimbe filosofia. Puterea nu mai este generată de cantitate (batalioane în marş; coloane de tancuri, grămezi de rachete, bombardamente tip covor), ci de calitate (viteza, precizia, concentrarea). Sau mai bine zis, puterea unei maşini de război depinde de cantitatea calitativăà adică de suma vectorială între cele două dimensiuni de mai sus: cantităţi mari de oameni, echipament, resurse şi logistică, toate acţionând la comun. Continuând jocul de cuvinte, succesul este astăzi dat nu de masă, cât de masareà adică de abilitatea de a prevedea mişcările adversarului, de a-i repera efectivele şi a aduna resursele cât mai repede cu putinţă acolo unde e nevoie.

Peisajul demografic ce compune o armată se schimbă şi el. În locul trupei produse prin conscripţie universală, azi avem numere mai mici  de soldaţi voluntari, profesionişti, dedicaţi atingerii excelenţei. Suplimentar, guvernele utilizează alături de trupe regulate companii de pază privată, extrem de vizibile în intervenţiile americane/NATO din Irak şi Afganistan (Blackwater, Triple Canopy). Chiar dacă nu mai utilizează caii de odinioară, războiul redevine o chestiune de elită. Figura cavalerului, indiferent că o privim cinic sau idealizat reapare sub forma luptătorului îmbrăcat în kevlar, conectat la o staţie radio etc.¨

Dacă primul documentar reda pe un ton glumeţ, dar mai realist, lumea chevalierului medieval, cel de-al doilea, narat de un membru al Beretelor Verzi, denotă entuziasmul transhumanţei profesionale a războinicilor postmoderni care trec cu uşurinţă din slujba statului la statutul de poliţist, paramilitar, mercenar sau comerciant de armament şi înapoi de unde au venit.


¨ Numele unei firme- Private Knights Security demonstrează că simbolistica de odinioară nu şi-a pierdut farmecul: http://www.knightprivatesecurity.com/


BIBLIOGRAFIE

- Phillippe Arias, Paul Veyne, Georges Duby (ed), A history of private life: From pagan Rome to Byzantium, Vol 1, (Harvard: First Harvard University Press, 1987/2003)

- Marcus Baccega, Social Mobility and Social Stratification in Hartmann von Aue’s Der Arme Heinrich, Quaderni di Palazzo Serra 22 (2013),  1-10

- Mark C. Bartusis, The Late Byzantine Army: Arms and Society, 1204-1453, ( Pennsylvania: University of Pennsylvania Press, 1997)

- Charles Diehl, Figuri bizantine, (Bucureşti: Ed pentru literatură, 1969)

- Georges Duby, The Three Orders: Feudal Society Imagined, (Chicago: The University of Chicago Press, 1978/1982)

- Steve Fainaru, Legea celor puternici (Bucureşti: Litera Internaţional, 2009)

- Timothy Hall, The Complete Idiot’s Guide to the Middle Ages, (Penguin Books, 2009)

- Robert J.Higgs, Michael Braswell, An Unholly Alliance: The Sacred and the Modern Sports, (Georgia: Mercer University Press, 2004)

- Catherine Holmes, Political literacy în Paul Stephenson (ed), The Byzantine World, (New York: Routledge, 2010)

- Michel Kaplan, Bizanţ, traducere Ioan Doru Brana, ( Bucureşti: Nemira, 2010)

- Ruth Mazo Karras, From Boys to Men: Formations of Masculinity in Late Medieval Europe, Pennsylvania: University of Pennsylvania Press,  2003),

- Aleksandr Petrovich Kazhdan, Annabel Jane Wharton, Change in Byzantine Culture in the Eleventh and Twelfth Centuries, (London/Los Angeles: University of California Press, 1985)

- Eysturlid Lee, W Coetzee Daniel, Philosophers of War: The Evolution of History's Greatest Military Thinkers [2 Volumes]:The Evolution of History's Greatest Military Thinkers, (Santa-Barbara, California, ABC-CLIO, 2013)

- Edward N.Luttwak, The virtual American Empire. War, faith, and power, ( New Brunswick: Transaction Publishers, 2009), 147-180

- Edward N. Luttwak, „Take me back to Constantinopole”, Foreign Policy, 19 October, 2009

- Edward Luttwak,”What would Byzantium do?”, Prospect Magazine,   January 27, 2010

- Charles Messenger, Reader's Guide to Military History, Routledge, 2013

- Savvas Kyriakidis,  Warfare in Late Byzantium, 1204-1453, ( Netherlands: Koninklikje Brill NV, 2011)

- Jeremy Scahill, Blackwater. Ascensiunea celei mai puternice armate private din lume, (Bucureşti: Litera Internaţional, 2007)

- Katie Stevenson în Linda Clark (ed), Identity and Insurgency in the Late Middle Ages, Vol.6, (Woodbridge: The Boydell Press,  2006)

- Simona-Iuliana Ţuţuianu, Apusul Westphaliei. Statul naţional în sistemul relaţiilor internaţionale în anii post-Război Rece, (Bucureşti: Editura Militară, 2011)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite