Una dintre cele mai complexe şi mai nocive substanţe toxice aflate încă în aerul societăţilor care au trecut prin experimentul comunist vine din arhivele sistemului însuşi. Stasi sau Securitate, fostele poliţii politice au documentat în stilul şi după criteriile lor propria dominanţă. Acribic, desfăşurat pe mii de kilometri şi cântărind tone de material, plin cu detalii oscilând între spionajul casnic şi irelevanţă, antrenând angajaţi, colaboratori şi turnători, jurnalul de bord al perioadei totalitare oferă o imagine care nu este încă deplin verificată.

În Europa Centrală şi de Est, arhivele trecutului recent au fost deschise la date diferite, cu decalaje mari de timp. Dacă nemţii au permis, de exemplu, deja din 1992 accesul la dosarele fostului minister pentru siguranţa statului (Ministerium für Staatssicherheit), la noi s-a petrecut acest lucru abia în 2000, anul în care, în martie, este validată prima componenţă a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Înainte şi după 2000, cum ne amintim, tema dosarului, real sau nu, „greu“ sau nu, a încins spiritele şi a servit nu de puţine ori drept armă politică. Adică şi-a produs efectele exact în spiritul otrăvit al fostei Securităţi.

Au fost şi unele voci de la noi care au cerut publicarea pur şi simplu a dosarelor, fie şi printr-un efort logistic care, să recunoaştem, ne-ar fi făcut unici în lume. Într-o ţară care nu are încă memoria precisă a raporturilor de proprietate, cu excepţia cadastrului din Transilvania şi Bucovina, moştenire a administraţiei ungureşti şi austriece, o asemenea tentativă ar fi fost, foarte simplu spus, problematică. Pe de o parte, expunerea publică nu ar fi fost atât de spectaculoasă pe cât se aşteapta opinia publică.

Pe de altă parte, ce consecinţe juridice ar fi putut să aibă? În absenţa lustraţiei, a afla că cineva a lucrat cu Securitatea nu aduce un plus nici de dreptate şi nici de adevăr. Câtă vreme devoalarea nu duce la pierderea măcar a unei părţi din venituri, oricum peste media generală, rămânem doar cu satisfacerea curiozităţii. În plus, lectura acestor dosare trebuie făcută cu o pregătire  prealabilă, altfel, în lipsa unor chei interpretative, rezultatele ar putea produce mai degrabă confuzii decât clarificări. Am gira necritic tot ce scrie Securitatea!

Altceva ar fi relevant: deschiderea, complementar, a arhivelor Justiţiei şi Armatei. Cum completele de judecată din primele decenii comuniste, cele care au pronunţat sentinţe evident motivate politic, au fost formate din oameni aflaţi în structuri militarizate, accesul la aceste arhive este esenţial pentru formarea unei imagini mai clare asupra mecanismelor abuzului. Or, acestea sunt sugestive şi ne pot învăţa, prin contrast, cum să evităm subminarea funcţiilor statului de drept. O lecţie esenţială în procesul consolidării democraţiei şi în contextul revirimentului autoritarist la vecinii noştri răsăriteni.