iată că românii se agită din nou pentru că drapelul ar putea fi schimbat, ca stema ţării să devină un element integrator. S-au făcut declaraţii, se vorbeşte intens pe reţelele sociale şi, de fiecare dată când poporul fierbe, tonul coboară de la registrul grav până la derizoriu.

Va trebui să reamintim cititorului că drapelul, în forma sa actuală (adoptat, pe rând, la 26 iunie 1848, la 1 iulie 1866 şi 27 decembrie 1989), a stârnit de la început polemici (mulţi îşi mai aduc aminte de anii ‘90) prin faptul că, deşi împăca paşoptismul masonic cu prima Constituţie a României, promulgată de principele Carol I, adică cu ideea de Stat, şi, oarecum, şi cu evenimentele din decembrie 1989, când s-a decupat stema comunistă, lăsând, simbolic, acea gaură „elocventă”, înlătura, totuşi, deopotrivă, atât „nostalgia” monarhică, cât şi „fantasma” comunistă. Care fusese atuul? Tocmai lipsa stemei. Nici monarhia, nici democraţia comunistă, nici gaura revoluţionă, plebee şi, apoi, „golănească” (mineriadele). Soluţia îndepărta ispitele interpretării, fiind, după declaraţia d-lui Petre Roman, o soluţie „modernă”, ceea ce nu se poate nega. Cu vremea, naţia a acceptat decizia Parlamentului, căci la noi nici un clocot nu dă pe dinafară.

A existat totuşi un incident cu Republica Ciad (al cărui drapel diferă uşor, deoarece are indigo la lance) care a ajuns până la ONU şi pe care l-am câştigat prin argumentul întâietăţii. Tot tricolore, dar cu stemă, sunt drapelele Principatului Andorrei şi al Republicii Moldova. Drapelul andorran a fost adoptat în 1969, în forma sa actuală, şi are pe banda galbenă stema ţării cu moto-ul naţional „Virtus Unita Fortior”. În schimb, drapelul Moldovei, cu o proporţie diferită (1:2, în loc de 2:3) şi un albastru mai deschis, poartă o stemă, la care tot se fac modificări  succesive din 2005, care se inspiră însă profund, deşi mai stilizat, ce este drept, din stema României. Fireşte am tăcut mâlc, pentru că ne-a convenit.

Aceasta este situaţia astăzi. Modificarea care se propune pare simplă: folosirea stemei pe drapel.

Pentru a ne situa mai degrabă în zona istoriei şi heraldicii, decât a impulsurilor politice, aş prefera, mai întâi, să descriem stema actuală a ţării. Ea a fost adoptată în 1992, fiind profund inspirată din stema Regatului României. Nu s-a înţeles la vremea aceea că, deşi acvila era încoronată, era vorba în fapt de Corona de Oţel care reprezenta independenţa şi suveranitatea României, turnată din ţeava unui tun turcesc capturat în Războiul din 1877-78, iar crucea de la coroană reprezenta decoraţia „Trecerea Dunării”. Pe scurt, coroana nu era un însemn exclusiv al regalităţii, ci al Statului român. O spune, în mod subtil, chiar Regele Mihai I:

„Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”

Stema României de azi („mutilată” mai curând decât adaptată) are două scuturi suprapuse. Scutul mare este de culoare albastră care diferită însă de cea de pe drapel, ceea ce complică cromatica drapelului. Dacă s-ar modifica culoarea sau anula scutul, am ajunge la o dublă modificare: a stemei şi a drapelului, ceea ce nu pare a fi fost luat în discuţie. În forma actuală, pe scutul mare este reprezentată o acvilă (vultur) de aur, cu capul conturnat spre dreapta, ţinând în cioc o cruce ortodoxă. Acvila are aripile deschise, iar în gheare ţine o sabie, în dreapta, şi un sceptru (republicanii spun „buzdugan”), în stânga. Pe piept, între aripi, se afla scutul mic. Acesta are cinci cartiere care fac referinţă la provinciile istorice şi care au fost preluate, cu diferenţe infime, din stema Regatului:

Stema Ţării Româneşti: pe fond albastru, o acvilă de aur, cu capul conturnat şi cruciată, cu ghearele roşii şi având în dreapta un soare, iar în stânga o lună în crai-nou. Prima versiune apare pe un document din 1368, dat de Vladislav I.

Stema Moldovei: pe roşu, un cap de bour negru, cu o stea de aur între coarne, cu cinci raze, apoi o roză cu cinci petale în dreapta şi o lună în crai-nou în stânga, ambele de argint. Prima atestare este pe un hrisov din 1392, dat de domnul Roman I.

Stema Olteniei şi Banatului: pe fond roşu, un leu cu un paloş în laba dreaptă, trecând spre dreapta peste valuri naturale, pe un pod cu două deschizături boltite (aluzie la podul construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre), ambele de aur. Forma actuală este din 1921.

Stema Transilvaniei, cu Maramureşul şi Crişana: pe un scut tăiat de un brâu roşu este reprezentată, în partea superioară, pe albastru, o acvilă neagră cu zborul desfăcut, ieşind din brâul care desparte câmpul, însoţită de un soare de aur, în dreapta şi de o lună în crai-nouă, de argint, în stânga. În partea inferioară a scutului, pe un fond de aur sunt şapte turnuri roşii, crenelate, dispuse pe două rânduri, câte patru şi, mai jos, trei. Cele şapte turnuri se referă la numele vechi al Transilvaniei, în germană „Siebenbürgen”, adică „Şapte cetăţi”, nume datând din 1296. Stema Transilvaniei este atestată în secolul al XVI-lea.

Stema Dobrogei (se mai spune, istoric, „a ţinuturilor Marii Negre”) este pe insiţiune: pe fond albastru, sunt reprezentaţi doi delfini de aur afrontaţi, cu capul în jos şi cu cozile ridicate.

Acestea fiind zise, principalele „complicaţii” par să ţină de o „încărcare” a drapelului cu o stemă departe de heraldica contemporană, la fel de greoaie ca şi a Portugaliei, bunăoară, dar, desigur, cu încărcătura sa istorică şi care s-ar potrivi mai curând unei republici încoronate decât unei Românii pentru care însemnele când abundă până la saţietate şi necuviinţă, când sunt tratate cu ignoranţă, dacă nu în zeflemea.

O a doua problemă o reprezintă menţinerea albastrului la tonalitatea actuală, care nu prea face „casa bună” cu cel al drapelului. În sfârşit, poate cea mai gravă problemă este aceea că republica, deşi întoarce spatele monarhiei, îi fură însemnele, aşa cum prezidenţia s-a instalat în Palatul unde Ferdinand I a semnat intrarea României în Primul Război Mondial. Republica se zbate între o tradiţia (care nu e republicană democratică) şi o afirmare într-un viitor care păstrează, în mod vizibil, însemnele monarhice. Acesta este paradoxul la care bunul-simţ va trebui să răspundă.