Documentar - Primăvara de la Praga în augustul bucureştean

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Îndată după ce în iulie 1965, cu ocazia Congresului al IX lea al PCR, s-a văzut reconfirmat, cu acte, şef suprem al partidului, Nicolae Ceauşescu a pus la punct şi a urmărit cu minuţie şi tenacitate un plan menit să îi consolideze puterea personală.

În respectivul plan, un loc de frunte îi revenea dorinţei de a le limita influenţa în partid ori chiar de a-i elimina pe aşa-numiţii “baroni ai lui Dej”. Ceauşescu avea să facă paşi decisivi în acest sens în cursul anului 1967.

În decembrie, uitând ceea ce el însuşi a spus chiar de la tribuna Congresului al IX lea în privinţa imposibilităţii practice a cumulului de funcţii în stat şi în partid, Ceauşescu a devenit preşedintele Consiliului de Stat al RSR, înlăturându-l, pare-se prin şantaj, din respectivul post pe Chivu Stoica. Mutarea a avut loc în perspectiva şi sub pretextul viitoarei vizite la Bucureşti a preşedintelui francez Charles De Gaulle. Prezenţa acestuia în capitala României, dar şi la Craiova, între 14 şi 18 mai 1968, a fost un uriaş succes al diplomaţiei româneşti şi i-a adus încă tânărului lider român imense beneficii de imagine, mai cu seamă pe plan extern.

Tot în 1967, Nicolae Ceauşescu avea să forţeze demisia din guvern a lui Gheorghe Apostol, fostul său rival la succesiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pe 9 decembrie 1967, Apostol a fost înlocuit din poziţia de prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, primind în compensaţie postul nesemnificativ de preşedinte al UGSR, loc de unde avea să fie mai târziu exilat în diplomaţie. În acelaşi an 1967 au părăsit prim-planul scenei politice, sub pretextul străveziu al “motivelor de sănătate”, alţi trei fideli dejişti- Alexandru Bârlădeanu, Petre Borilă şi Alexandru Moghioroş.

Şi pentru ca lista de evenimente a anului 1967 să fie completă, să reamintim că tot atunci a fost înfiinţată comisia însărcinată cu cercetarea “nedreptăţilor” din trecut, comisie ale cărei concluzii i-au permis lui Nicolae Ceauşescu ca în primăvara anului 1968, cu ocazia plenarei din aprilie, cu sprijinul necondiţionat al lui Ion Gheorghe Maurer, să se debaraseze de un alt mare rival - Alexandru Drăghici- şi să îl propulseze în fruntea Ministerului de Interne pe un apropiat al său, Cornel Onescu.

Dar nimic nu avea să întărească mai mult poziţia în partid şi în Stat a lui Nicolae Ceauşescu decât evenimentele din august 1968, evenimente prilejuite de invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia.

Cehoslovacia – marea problemă a lagărului socialist

Pe tot parcursul primei jumătăţi a anului 1968, Cehoslovacia a reprezentat o problemă pentru Uniunea Sovietică şi aliaţii săi. Preluarea de către Alexander Dubček (FOTO) a funcţiei de prim-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac, demararea de către acesta a unui program de liberalizare accelerată, program născut din dorinţa afirmată de construire a unui socialism cu faţă umană, proces cunoscut sub numele de “primăvara de la Praga”, a stârnit mari îngrijorări la Moscova. Doctrina Brejnev a suveranităţii limitate era pusă sub semnul întrebării, iar ursul sovietic nu putea, cu nici un preţ admite acest admite acest lucru.

image

Moscova a convocat repetate reuniuni ale feluritelor forumuri de conducere ale angrenajului politico-militar socialist, numai că foarte adesea pe parcursul lor naţional-comunistul Nicolae Ceauşescu ori trimişii acestuia au făcut opinie separată. Aşa s-a întâmplat la Budapesta şi la Sofia, fapt care a condus la izolarea României.

Ceauşescu nu nutrea, în realitate, niciun fel de simpatie pentru reformele lui Dubček. Nici prin cap nu-i trecea să procedeze la ceva similar în România. După unii istorici, mica perioadă timid-reformistă a liderului român se încheiase încă din 1967. În cartea Am fost şi eu cioplitor de himere, fostul ideolog şef Dumitru Popescu spune chiar că, în intimitate, Nicolae Ceauşescu privea accentuat critic reformele pragheze. Într-un articol din anul 2013 (cf. Privind spre Primăvara de la Praga), publicat pe site-ul lapunkt.ro, istoricul Cristian Vasile aduce numeroase exemple despre felul în care Nicolae Ceauşescu însuşi sau alţi înalţi demnitari de partid au încercat pe tot parcursul anului 1968 să tempereze “vântul de libertate” ce se manifesta în mediile literare româneşti, dorinţa acestora de apolitism.

Ceauşescu s-a opus Moscovei spre a-şi apăra propriul lui spaţiu de manevră. Istoricul polonez Adam Burakovski reaminteşte însă, într-o valoroasă carte (cf. Dictatura lui Nicolae Ceauşescu-1965-1989- Geniul Carpaţilor, Editura Polirom, Iaşi, 2011) că la jumătatea lunii iunie a anului 1968, cu ocazia unei vizite de lucru efectuată la Combinatul siderurgic de la Galaţi, Ceauşescu l-a sprijinit deschis pe şeful comuniştilor cehoslovaci, afirmând: “Credem în Partidul Comunist Cehoslovac şi nu împărtăşim temerile altor ţări în această privinţă”. Poziţii reafirmate şi la 11 august în Valea Jiului, şi la 14 august, într-un discurs rostit la Academia Militară.    

Nu se ştie cu exactitate când a fost luată la Kremlin decizia ca România să nu participe la operaţiunea de “salvarea a comunismului cehoslovac”. Şi nici de ce. Nu e tocmai cert că s-a avut în vedere faptul că Ceauşescu ar fi un lider „nesigur”. Sigur e că reprezentanţii României nu au luat parte la Consfătuirea şefilor de stat din blocul comunist care a avut loc la Varşovia în zilele de 14-15 iulie 1968. Au fost în schimb prezenţi conducătorii URSS, Republicii Populare Polone, Republicii Democrate Germane, Republicii Populare Ungare şi Republicii Populare Bulgare. Nicolae Ceauşescu a preferat să stea acasă din motive tactice. Iar dacă la Varşovia s-au vorbit multe, exprimându-se în special “profunda îngrijorare” faţă de ceea ce se întâmpla la Praga, propaganda românească a luat, în schimb, o pauză de respiraţie. Doar după încheierea reuniunii din capitala Poloniei, apărea la Bucureşti un articol care susţinea că, în legătură cu direcţiile urmate şi metodele utilizate, nu poate decide decât partidul fiecărei ţări în parte.

În ultimele zile ale lui iulie 1968, un grup de lideri cehoslovaci cu orientare conservatoare în frunte cu Vasil Bil’ak s-au adresat Uniunii Sovietice cu „rugămintea de a interveni în sprijinul salvării socialismului” din ţara lor.  Fapt ce a fost mai târziu folosit de către invadatori pentru justificarea intervenţiei. Cu o asemenea justificare s-a înfăţişat la Washington, în biroul secretarului de stat Dean Rusk, ambasadorul sovietic Anatoli Dobrînin.

La 15 august sosea la Praga Nicolae Ceauşescu. Era însoţit, printre alţii, de Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Virgil Trofin, Gheorghe Stoica, Corneliu Mănescu. Şi Cehoslovacia a trimis la convorbiri o delegaţie numeroasă. Lui Dubček i-au stat alături preşedintele Republicii, Ludvik Svoboda, premierul Oldrich Černik, ministrul de Externe Jiři Hájek. Cele două delegaţii s-au văzut în 15 şi 16 iunie, dar declaraţiile pentru presă au fost puţine. “Comitetul Central al PCR a înţeles deja în faza incipientă că noul curs al politicii Partidului Comunist Cehoslovac şi-a propus ca sarcină şi-a propus ca sarcină să asigure dezvoltarea societăţii socialiste în Republica Socialistă Cehoslovacă”, afirma rezervat un comunicat Agerpres.

Adam Burakovski apreciază că „vizita de la Praga a lui Ceauşescu, deşi a fost considerată de ambele părţi o manifestare a prieteniei reciproce şi a colaborării, nu se traducea prin sprijinul automat şi total al conducerii de la Bucureşti pentru echipa de la Praga”.

În intervalul 17-20 august, Nicolae Ceauşescu l-a primit de trei ori pe ambasadorul sovietic la Bucureşti, Ivan Basov. Sunt analişti care cred că Ceauşescu a încercat să folosească vizita de la Praga spre a media între echipa lui Dubček şi Kremlin, iar în cursul întrevederilor cu Ivan Basov, liderul român i-a prezentat acestuia rezultatele tentativelor sale.

În cartea Ceauşismul –România între anii 1965 şi 1989 (Editura Albatros, Bucureşti, 2006), Şerban Orescu precizează că la 20 august 1965, Ceauşescu aprobase în secret trecerea limitată prin România a militarilor trupelor Pactului de la Varşovia.

Un detaliu ce ar trebui să mai tempereze delirul fals-istoric şi deplasat encomiastic ceauşist al unui propagandist de sorginte naţional-comunistă precum Larry Watts, care deşi american, a fost format la şcoala condusă de Ilie Ceauşescu (cf. Fereşte-mă, Doamne, de prieteni- Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura RAO, Bucureşti, 2011). Ca şi pe cel al fostului ofiţer de securitate Cristian Troncotă, deghizat în profesor universitar şi decan, fapt simptomatic pentru felul în care s-a despărţit România de comunism şi de braţul său înarmat, Securitatea.

Invazia

Două sunt zilele -16 şi 17 august- avansate de bibliografia de specialitate în care strategii sovietici le-au distribuit aliaţilor lor logica planului de operaţii Dunărea, numele de cod dat planificatei invazii a Cehoslovaciei. E însă cum nu se poate mai limpede că aceasta ar fi urmat să înceapă în 21 august, la ora 1 noaptea. Nu se ştie clar de ce începutul operaţiunii a fost devansat cu două ore.

Vestea declanşării acesteia avea să îi fie transmisă la Bucureşti către miezul nopţii lui Paul Niculescu-Mizil, pe atunci secretar al C. C. al PCR, însărcinat cu relaţiile cu partidele comuniste şi muncitoreşti, de Eugen Ionescu, jurnalist al postului de radio Bucureşti, aflat în misiune la Praga. Niculescu-Mizil, nimeni altul decât cel ce condusese delegaţia română la reuniunea eşuată de la Budapesta, i-a cerut lui Eugen Ionescu să mai verifice o dată informaţia. Când Ionescu a confirmat-o, Paul Niculescu-Mizil a decis să i-o comunice lui Nicolae Ceauşescu.

Liderul român a hotărât convocarea Prezidiului Permanent al Comitetului Central pentru ora 4 dimineaţa. Două ore şi jumătate mai târziu avea loc şedinţa Comitetului Exectiv. La ora 10 s-au reunit Comitetul Central, Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri.

Pentru ora 11 era programată o mare adunare populară. Folosind documentele din fondul Ambasadei Republicii Populare Polone de la Bucureşti, Adam Burakovski scrie în cartea deja menţionată că în Piaţa Palatului s-ar fi adunat aproximativ 100.000 de oameni. Mulţi dintre ei au venit din proprie iniţiativă. Ceauşescu, gardat de vreo 100 de activişti, a început prin a citi un text pregătit dinainte, redactat în colectiv. Însă, pentru că, aşa după cum observa undeva Alexandru Bârlădeanu, “Ceauşescu se înflăcărează repede ”, acesta a abandonat, câteva minute mai târziu, textul scris şi, cu un patos ieşit din comun, avea să rostească fraze care i-au adus un nesperat capital de simpatie în ţară şi străinătate. Vorbele lui erau pe placul antisovietismului românesc ce nu îi era nimănui necunoscut, dar care nu avusese până atunci posibilitatea liberei exprimări.

Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume...Nu există nici o justificare, nu poate exista nici un motiv de a admite pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc. ...Întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre...Îi rugăm pe cetăţenii patriei noastre ca, având încredere în conducerea partidului şi statului, în partidul nostru comunist, să dea dovadă de unitate deplină, să acţioneze calm şi cu fermitate... Să fim gata, tovarăşi, să ne apărăm în orice moment patria noastră socialistă, România!”, spunea Nicolae Ceauşescu, sincer şi entuziast aplaudat de asistenţă. (min 2:32)

A fost marele moment, momentul de glorie al lui Nicolae Ceauşescu. Momentul deplinei solidarităţi între popor şi el. „Ironia soartei – scrie Dennis Deletant- a făcut ca invadarea Cehoslovaciei de către ţările Tratatului de la Varşovia, în august 1968, să fie cea care i-a permis lui Ceauşescu să descopere că apelul la sentimentul naţional constituie un mecanism eficient de control social şi de dictatură personală. Aceasta l-a convins de avantajele pe care le-ar putea câştiga de pe urma accentuării simbolurilor naţionale şi a propriei sale importanţe. Marea adunare din Bucureşti de la 21 august 1968 şi aclamarea de către aceasta a denunţării de către acesta a invaziei s-au dovedit a fi cel mai fast moment al său. Acest episod l-a marcat definitiv şi i-a trezit pofta pentru excesele cultului personalităţii. În mod semnificativ, sfidarea lui Ceauşescu din acea zi i-a determinat pe mulţi scriitori de vază să intre în Partidul Comunist Român” (cf. Dennis Deletant- România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2010).

Cu un an sau doi înainte fusese reautorizată intonarea unor vechi cântece patriotice româneşti, interzise până atunci. Printre ele Pe-al nostru steag sau Trei culori (cf. Octavian Paler- Vremea întrebărilor, Editura Polirom, Iaşi, 2011). Pentru decembrie 1968, Ceauşescu a pus la cale o fastuoasă aniversare a Marii Uniri din 1918, ocazie cu care, dincolo de marketizarea simbolurilor naţionale (peste tot, de exemplu, s-au pus în vânzare pixuri ieftine, al căror corp era colorat în culorile Drapelului românesc), a început şi proiectarea imaginii şi personalităţii liderului actual în conjuncţie cu marile nume ale istoriei neamului.

În cuvântarea de la 21 august 1968, Nicolae Ceauşescu a dezvăluit hotărârea reînfiinţării Gărzilor patriotice şi muncitoreşti. Sugerată,din câte se pare, de Emil Bodnăraş, care avea experienţa lui 23 august 1944. Acestea au putut fi văzute defilând două zile mai tîrziu la “parada militară şi mitingul oamenilor muncii” prilejuite de aniversarea actului de la 23 august pe care PCR îl trecuse deja fraudulos în contul marilor, dar imaginarelor lui realizări.

Tonul avântat adoptat de Nicolae Ceauşescu în cuvântarea din dimineaţa zilei de 21 august l-a şocat pe Ion Gheorghe Maurer. Într-un interviu acordat Laviniei Betea, fostul premier român declara: “O asemenea atitudine violentă era pur şi simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea nici o şansă de succes. ...Prin ceea ce a făcut, Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în nişte termeni mult mai diplomatici şi mai raţionali”.

Fostul ambasador sovietic la Washington, Anatoli Dobrînin, a negat în memoriile sale existenţa vreunei intenţii sovietice de invadare a României. SUA au avut iniţial o atitudine rezervată. Mai apoi, confruntat cu criticile dure venite dinspre vreo 20 de congresmeni, preşedintele Lyndon B. Johnson li s-a adresat ruşilor cu adesea invocatul apel “în numele omenirii, vă implor să nu invadaţi România!”. Dobrînin l-a notificat pe şeful de atunci al Casei Albe, dar şi pe secretarul de stat Dean Rusk că “sunt instructat să vă informez că rapoartele despre mişcarea iminentă a forţelor militare sovietice în România sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii”.

Pe 22 august o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale a adoptat Declaraţia cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României care sugera ONU să se ocupe de problema invadării Cehoslovaciei. Consiliul de Miniştri a fost însărcinat să transmită documentul în cauză Organizaţiei Naţiunilor Unite. La 23 august, cu ocazia unei reuniuni aniversare de la Academia Română, versatilul prim-ministru Maurer l-a elogiat pe Ceauşescu, a condamnat invazia, dar nu a uitat nici să facă referiri la “frumoasele tradiţii ale prieteniei româno-sovietice”.

În tot acest timp, populaţia României a fost ţinută la curent cu evoluţia evenimentelor din Cehoslovacia, în acest scop fiind folosite telegrame de presă ale agenţiei oficiale CTK, dar şi cele ale marilor agenţii de presă internaţionale. Un ton solemn, rece, răzbătea din buletinele infomative ale Televiziunii (prestaţia crainicului Petre Popescu a fost atunci exemplară) şi ale Radioului. Mai marii partidului primeau însă informaţii suplimentare din partea a trei jurnalişti trimişi cvasi-clandestin, via Viena, la Praga. E vorba despre Dumitru Tinu (Scânteia), Ilie Ciurescu (TVR) şi Cristian Popişteanu (Radio Bucureşti).

Pe 25 august 1968 a reintrat în scenă ambasadorul URSS la Bucureşti, Ivan Basov. Nu sunt indicii că s-ar cunoaşte conţinutul discuţiilor lui cu Nicolae Ceauşescu. Cert e că după acea dată “tonul propagandei româneşti a cunoscut o schimbare semnificativă, devenind mult mai blând” (A. Burakovski). “Scânteia revenea la vechile linguşiri şi temele prieteniei cu ţările socialiste” (Şerban Orescu).

Pe 26 august, Ceauşescu însuşi declara că “nimic nu poate afecta bunele relaţii de cooperare şi prietenie dintre România şi URSS”. Puţin mai târziu, Ceauşescu îşi va reafirma crezul de o viaţă: trebuie să fii nebun să conteşti socialismul. În Orizonturi roşii, fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa pretinde că Ceauşescu ar fi afirmat: “eu nu sunt un idiot ca Dubček să tolerez haosul, să tolerez o contrarevoluţie în România”. Când în decembrie 1968 au avut loc manifestări de protest studenţeşti cu ocazia cărora nu doar s-au cântat colinde, ci s-a strigat “Jos Ceauşescu!”, reacţia autorităţilor a fost dură, dar insuficient de dură, după gustul lui Ceauşescu. Acesta a exclamat: “Trebuiau arestaţi toţi!”.

Annely Ute Gabany a demonstrat convingător în studiile reunite în cartea Ceauşescu şi scriitorii- Analize politico-literare în timp real (Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013) că timida încercare a scriitorilor, a intelectualilor, a artiştilor de a ieşi de sub teroarea ideologică,  încercare manifestată până în 1968 a fost stopată drastic către sfârşitul anului, ea nefiind silită să aştepte celebrele Teze din iulie 1971. Acestea doar le-au consfinţit scriptic sfârşitul.

 Manevre militare au mai avut loc la graniţa României cu URSS şi în luna septembrie 1968. Unii istorici spun că acestea s-ar fi desfăşurat sporadic chiar până către sfârşitul anului. În 1971 apărea cartea hagiografică Nicolae Ceauşescu- Biografie şi texte din care erau eliminate frazele cele mai curajoase rostite de el pe 21 august 1968 în Piaţa Palatului.

În 1989, un Ceauşescu bătrân şi bolnav, rupt total de realitate, detestat de români, izolat pe plan internaţional, ar fi dorit invadarea Poloniei care tocmai regăsise calea pluralismului politic. În decembrie 1989 acelaşi Ceauşescu se iluziona că, din balconul Comitetului Central, îi va convinge pe români de superioritatea comunismului. Cum moneda naţionalistă se cam tocise, Ceauşescu a sperat că îi va cumpăra pe români cu 100 de lei în plus la salariu. S-a înşelat.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite