Din Bucureşti, Ceauşescu a ghidat „spargerea“ unităţii comuniste la Budapesta

Din Bucureşti, Ceauşescu a ghidat „spargerea“ unităţii
comuniste la Budapesta

Agitaţia lui Ceauşescu era privită cu îngrijorare şi dezavuată în lagăr. după cum arată informările ambasadorilor ţărilor frăţeşti la Bucureşti

Ceauşescu a continuat să atragă atenţia presei internaţionale prin gesturi spectaculoase de frondă faţă de fraţii comunişti.

Ştiri pe aceeaşi temă

La 27 februarie 1968, la Budapesta, a început Conferinţa pregătitoare pentru organizarea unei „consfătuiri mondiale“ a partidelor comuniste şi muncitoreşti.

Protectori ai chinezilor

În vreme ce presa din lagărul comunist incita la paşnice întreceri prin muncă,  conflictul dintre Moscova şi Pekin lua forme deschise şi periculoase. A-l alinia pe Mao la poziţia Kremlinului în luarea unor poziţii internaţionale sau în chestiuni de strategie a victoriei comunismului, părea deja o viziune nerealistă. Din 1964, China deţinea bomba atomică, iar din 1967 bomba cu hidrogen. Pe acest fond, Paul Niculescu-Mizil, şeful delegaţiei României la Budapesta a exprimat opoziţia la orice formă de condamnare a chinezilor.

După experienţa nefericită a consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti ţinută în 1960, la Bucureşti, când răbufnise deschis conflictul dintre Moscova şi Pekin pe tema supremaţiei,  românii adoptaseră ca strategie boicotarea acestui gen de întruniri. Ca să evite manevrele sovietice executate prin terţi, liderii de la Bucureşti militau pentru consultări bilaterale. Dar de la întâlnirea pregătitoare a unei viitoare conferinţe, nu s-au mai putut eschiva.

Strategii de influenţă

Ca să-şi caute aliaţi în poziţia neamestecului în treburile interne ale unui partid prin criticarea politicii sale în reuniuni internaţionale, s-au trimis delegaţii în străinătate conduse de Niculescu-Mizil şi Apostol. Un adevărat turneu internaţional după cum a mărturisit mai târziu fostul secretar CC Niculescu-Mizil, care în doar trei zile purtase convorbiri în trei capitale europene – Roma, Paris, Geneva („O istorie trăită“, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997).

În spiritul principiului conducerii colective pe care se lăuda a fi pus temelia conducerii partidului, Ceauşescu a convocat plenara  Comitetului Central din 14 februarie 1968, care a mandatat această poziţie a delegaţiei trimise la Budapesta.

IT:  Certuri între „fraţi“

Delegaţie condusă de Paul Niculescu-Mizil urma să susţină la Budapesta următoarele poziţii: la viitoare conferinţă internaţională să fie invitaţi  şi reprezentanţii comuniştilor iugoslavi şi ai mişcărilor de eliberare; acceptau introducerea pe agenda conferinţei tema luptei împotriva imperialismului; semnau, dacă s-ar fi adoptat, un document de susţinere a luptei vietnamezilor contra americanilor; deciziile să fie adoptate exclusiv cu unanimitate de voturi; fiecare partid să-şi exprime poziţia proprie, nu pe-a altuia.

Pentru românii astfel mandaţi de „partidul lor“, reuniunea la care participau reprezentanţii a 81 de partide comuniste şi muncitoreşti debutase cu stângul: est-germanii şi sovieticii au început prin a critica China. Apoi, reprezentantul comuniştilor sirieni, Khaled Bagdash care trăia în exil la Moscova, i-a atacat pe români, imputându-le poziţia faţă de internaţionalismul proletar şi faţă de „războiul de şase zile“. Şeful delegaţiei a replicat în spiritul mandatului: dacă  Bagdash nu-şi cere scuze, românii părăsesc reuniunea. După pauza anunţată imediat de gazde, sirianul şi-a făcut mea culpa. Nu-şi aveau locul aici afirmaţiile sale, a zis, propunând neconsemnarea lor în procesul verbal.

Ceauşescu vrea scandal

Toate păreau încheiate, firesc, aici. Dar relatându-i seara lui Ceauşescu cele întâmplate, Niculescu-Mizil s-a pomenit criticat dur pentru conciliere. I s-a reproşat că n-a cerut desolidarizarea întregii reuniuni de poziţia lui Bagdash.

Căutând ceartă cu lumânarea şi vizibilitate cu orice preţ, în toiul nopţii, Ceauşescu a sunat goarna de adunare a Prezidiului Permanent şi ambasadorilor ţărilor socialiste la Bucureşti. Cei dintâi au aprobat pretenţiile lui Ceauşescu în contul jignirii lui Bagdash. Iar diplomaţilor li s-a cerut să-şi informeze  superiorii despre noua poziţie.

La Budapesta, a doua zi, Niculescu-Mizil a propus spre aprobare delegaţilor la reuniune o declaraţie de desolidarizare cu criticile la adresa altor partide. Găsind prea puţină susţinere, a părăsit conferinţa.
Gestul a fost comentat pe larg de presa internaţională în favoarea lui Ceauşescu, ca spărgător al frontului internaţional comandat de Moscova.

În plenară extraordinară a CC din 1 martie 1968, Ceauşescu s-a dezlănţuit, spunând pe faţă ceea ce discutase între apropiaţi la jubileul revoluţiei bolşevice de la Moscova. A accepta Kremlinul ca şi centru conducător al mişcării comuniste internaţionale, zice el, înseamnă „să ne punem cătuşe pe mâini“, şi mai mult decât atât, „să trădăm interesele poporului“.

Unde dai şi unde crapă

Prin comunicatul publicat în oficiosul partidului asupra plenarei CC din 1 martie 1968, Ceauşescu oferea indicii clare asupra divergenţelor din mişcarea comunistă. Dar şi a poziţiei sale negative la ideea organizării unei conferinţe a mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

N-avea cum bănui că peste două decenii toate acestea vor lucra împotriva sa. La Moscova, în 4 decembrie 1989, când i-a propus lui Gorbaciov să convoace o conferinţă internaţională despre viitorul lumii comuniste şi perestroika sovietică, a fost refuzat. O reuniune internaţională care să pună în discuţie poziţia unui partid nu mai e cu putinţă, a replicat Gorbaciov.  Tocmai pentru că Nicolae Ceauşescu şi alţii ca el s-au opus în trecut acestui gen de  manifestări.              

Manevre kaghebiste anti-Ceauşescu

Cuvântarea lui Pârvulescu la plenara care-a mandatat delegaţia trimisă la Budapesta a fost moment deosebit. Bătrânul cominternist a criticat China pentru naţionalism. Dar Ceauşescu l-a întrerupt, amintindu-i interdicţia de amestec în politica altor partide.

Agenţi ai Moscovei? 

În dialogul iscat dintre vorbitor şi liderul partidului, acesta din urmă atrage atenţia că ideea unui centru conducător murise odată cu Cominternul. Iar  organismele care i-au succedat s-au compromis prin procesele politice regizate la indicaţiile Moscovei. Supărat, Pârvulescu a invocat disciplina de partid: el tace dacă plenara îi interzice să-şi spună părerea. A fost prima ieşire a lui Pârvulescu şi, după Drăghici, a doua încercare de  blocaj a liniei promovate de Ceauşescu.

Citând surse sovietice, istoricul Larry Watts („Fereşte-mă, Doamne, de prieteni... “, Editura RAO, Bucureşti,  2001) oferă o mai complexă interpretare a poziţiilor lui Pârvulescu şi Drăghici. Nu atât credinţa în valorile internaţionalismului proletar îi motivase în criticile lor, cât anumite strategii sovietice.  Din 1967, KGB iniţiase „măsuri active“ de divizare a conducerii partidului din România.

Budapesta, la înaintare

La sfârşitul anilor 60, afirmă acelaşi istoric american, Brejnev a stimulat preocupările Budapestei pentru minoritatea maghiară din Transilvania. Un caz excepţional sub raportul ideologiei şi practicilor din lagăr. O manipulare  reuşită prin aceea că, până la sfârşitul regimului, americanii şi occidentalii au utilizat pentru Est un „cadru interpretativ“ cu două registre opuse. Pe de-o parte, apreciau ca legitime şi nobile preocupările Budapestei pentru soarta şi drepturile maghiarilor din Transilvania. Pe de altă parte, taxau referinţele româneşti la Basarabia ca „retrograde“ şi „condamnabile“.

Ameninţări din Sofia

Agitaţia lui Ceauşescu era privită cu îngrijorare şi dezavuată în lagăr. după cum arată informările ambasadorilor ţărilor frăţeşti la Bucureşti. În martie 1968, spre exemplu, la Varşovia au fost transmise următoarele concluzii: „Trebuie confirmate următoarele: 1. Concomitent cu distanţarea RSR faţă de celelalte ţări socialiste europene în domeniul politicii extreme, se intensifică procesul de diversificare a structurilor de partid şi de stat în România. 2. Acest proces se va adânci din ce în ce mai mult, pe măsură ce vor fi realizate hotărârile prezentate aici. 3. Aceste hotărâri duc la contopirea autorităţii de partid cu cea de stat, la etatizarea activităţii partidului, la concentrarea unui maximum de putere în mâna conducerii supreme de partid şi de stat. 4. În formula centralism democratic, creşte ponderea noţiunii centralism şi scade importanţa noţiunii de democratic”.

În aceeaşi lună, în plenul conducerii comuniştilor bulgari, Jivkov declara bătăios: ”Suntem obligaţi să luăm măsuri pentru a introduce ordinea în Cehoslovacia, precum şi în România. După aceea, vom face ordine şi în Iugoslavia. ”

Reforma administrativ-teritorială

În primăvara lui 1968, conducerea partidului a trecut la desfiinţarea vechii organizări administrativ-teritoriale. Regiunile şi raioanele, create după model sovietic în 1950, au fost înlocuite cu judeţe, municipii, oraşe şi comune. Dezbaterile în forumul decizional al partidului demaraseră în plenara din octombrie 1967.

Noua organizare administrativ-teritoriale a României a fost decisă de partid în  14 februarie şi legiferată în aceeaşi zi. În locul celor 16 regiuni – configurate în 1960 – s-au înfiinţat 39 judeţe. Primele comentarii au relevat dispariţia Regiunii Autonome Maghiare şi revenirea la tradiţia istorică a vechii unităţi administrative, judeţul, menţionat de hrisoavele vremurilor lui  Ştefan cel Mare.

O decizie ca aceasta a răscolit însă ţara. Toţi cetăţenii au fost obligaţi să-şi schimbe actele de identitate. În şcoli s-au revizuit manualele de geografie şi s-au trimis hărţi noi. S-au schimbat indicatoarele drumurilor, plăcile de înmatriculare ale maşinilor şi s-au delimitat teritoriile de competenţă ale instituţiile.

Odată reforma administrativă încheiată, Ceauşescu a centralizat puterea locală după modelul din fruntea ţării: noii primi-secretari de partid sunt totodată şi preşedinţi ai consiliilor populare, începând cu judeţul şi sfârşind cu comuna. Printre altele efecte ale acestei concentrări de putere va fi şi apariţia de noi case de oaspeţi şi de vânătoare destinate soţilor Ceauşescu. Baronii locali, ca şi seniorii medievali faţă de regele lor, se vor întrece în a-i crea condiţii dătătoare de bună-dispoziţie. Precum regii de altădată, Ceauşescu împarte între fidelii săi şi feudele judeţelor. 

citeste totul despre: