Despre un patrimoniu coerent

În România avem monumente, avem mânăstiri, avem vestigii antice, avem castele, avem oraşe, avem structuri moderne dar statul, în cel mai bun său caz, nu ştie ce să facă cu ele. În multe cazuri, patrimoniul naţional cade sau deja a căzut victimă intereselor financiare, intereselor administrative sau religioase.

Turcia câştigă doar din biletele de vizitare a muzeelor de pe teritoriul său cel puţin un milion de Euro pe zi. În Turcia Ministerul Culturii este şi al Turismului. În Turcia cultura este gândită pentru un consum mai larg, este deschisă spre un public mai mare şi mai alogen. Dar acesta este un simplu exemplu, un exemplu extraUE, un exemplu despre o ţară care ştie ce înseamnă propriul patrimoniu, despre o ţară care şi-a asumat acest patrimoniu, despre o ţară care a găsit cheia de a transforma într-o onestă şi curată industrie acest patrimoniu. 

Am avut ocazia de a observa exemplul turcesc de a îşi pune în valoare şi de fructificare a monumentelor de pe teritoriul său, aşa cum am observat şi exemplele altor state, unele membre ale UE, unele în dezvoltare. 

Din păcate exemplul românesc este în acest moment inexistent. Nu putem discuta de un exemplu autohton. Valorificarea patrimoniului cultural, în România nu este un exemplu. Este un caz. 

În România avem monumente, avem mânăstiri, avem vestigii antice, avem castele, avem oraşe, avem structuri moderne dar statul, în cel mai bun său caz, nu ştie ce să facă cu ele. În multe cazuri, patrimoniul naţional cade sau deja a căzut victimă intereselor financiare, intereselor administrative sau religioase. 

La Bonţida se restaurează castelul de peste 15 ani, acest şantier înghiţând atât de mulţi ban i încât niciodată nu cred că se vor recupera, iar restaurarea încă nu s-a realizat (!!!). La Sighişoara s-a scos pavimentul original cu unul nou, oraşul riscând a fi exclus din lista patrimoniului UNESCO. La Deva ne uităm la paragina cetăţii voeivodale dar în acelaşi timp s-a amenajat un funicular ce a distrus parte din patrimoniu. La Tg. Jiu jumătate din parcul lui Brâncuşi urmează a fi amenajat pentru un hotel. La Giurgiu sau la Drobeta Turnu Severin cetaţile medievale, atât de râvnite de istoria noastră, stau în ruină. La Iaşi Palatul Culturii a devenit mall.

Ce să putem cere când de abia acum, în 2012, vestigiile dacice şi romane de la Sarmisegetuza (Regia şi Ulpia Traiana) sunt finalmente întăbulate şi şi-au găsit proprietar. Nu putem discuta de restaurare, reabilitare şi integrare într-o industrie turistică când nu avem nici măcar minimul legal rezolvat. 

România nu poate discuta în acest moment de un patrimoniu coerent. Nu poate vorbi despre o strategie bine gândită, la nivel naţional integrată într-un nivel european dar mai ales într-un nivel local al primăriilor şi consiliilor judeţene.

În România s-a făcut prea puţin şi total dezorganizat. Rezultatele pozitive sunt meritul unuia sau a cel mult doi miniştrii, este meritul câtorva parlamentari, câtorva ONG-uri şi câtorva primari sau preşesedinţi de consilii judeţene. Meritul este mai ales celor câţiva experţi, profesori, artişti sau activişti care au luptat pentru ca un castel, un parc, o casă sau un muzeu să devină un spaţiu modern al culturii şi patrimoniului nostru. Această situaţie aparent sau mai bine spus local fericită demonstrează totala lipsă de structurare. 

România, ca în orice alt domeniu are câteva cazuri bune dar care nu sunt o strategie. Sunt cel mult un început firav. Doar dacă acestea s-ar întâmpla concomitent, am putea discuta de un plan coerent. Dar ele sunt cazuri ce se întind pe ultimele două decenii şi nu avem cum să le asezăm împreună pe foaia de calc a patrimoniului naţional. 

Ce are nevoie România? Soluţia este simplă. România are nevoie de o strategie gândită de instituţiile abilitate naţionale şi locale şi de o larga descentralizare geografică şi instituţională, strategia urmând a fi aplicată de toate entităţile care au un rol în ceea ce înseamnă drămuirea, organizarea şi structurarea a patrimoniului naţional. 

Aici este problema. Structurile pline de rămăşiţe comuniste şi securiste ale vechilor structuri ce apăsau cultura înainte de 1989 nu sunt în stare de a face pasul în modernitatea propusă de UNESCO sau de alte ţări ce sunt interesate de patrimoniul lor. Managerii culturali sunt aleşi după rang şi nu după capacitatea sa managerială. Este, cred cu convingere, cel mai precurvit domeniu al societăţii noastre postdecembriste.

Un minister privit ca entitatea centrală a patrimoniului naţional are obligaţia de a deschide discuţia despre o astfel de strategie şi mai ales are obligaţia de a urmări aplicarea corectă a acesteia. Entităţile administrative regionale, instituţiile naţionale culturale, ONG-urile dar şi toate corpurile independente ce sunt implicate în acest proces au obligaţia absolută de a îl pune în aplicare.