Despre filozofia şi teologia Declaraţiei de Independenţă

Pretenţia documentului de a exprima adevăruri evidente, adică evidente investigaţiei raţionale, trebuie abandonată--asemenea adevăruri sunt trans-istorice--dacă sunt adevărate în 1776, sunt adevărate şi în 1911--şi în 2014. Dacă însă, nu sunt adevărate acum, probabil pentru că ştiinţa pe care se bazează progresul a demonstrat că nu sunt adevărate, nu se poate să fi fost adevărate nici atunci.

Woodrow Wilson, cel mai faimos exponent al doctrinei progresului din politica modernă, a spus Americii să nu citească prefaţa Declaraţiei de Independenţă. Principiile abstracte acolo scrise, ni se spune, trebuie adaptate zilelor noastre. Trebuie, mai mult, să înţelegem acel document în contextul zilelor sale: Justificarea filozofică a revoluţiei nu poate fi tratată ca un accident istoric, pentru că revoluţionarii ei înşişi au recurs la argumente trans-istorice.

Autorul principal al Declaraţiei, Thomas Jefferson, a fost preşedinte al SUA, la fel ca Wilson. Alegerea lui Jefferson în 1800 a fost prima alegere americană contestată partizan, în care partidul la putere a cedat puterea în urma pierderii alegerilor--aşa a început epoca politicii partizane care însă respectă domnia legii, în special a legii legilor--Constituţia. Alegerea lui Wilson în 1912 într-un fel este ultima alegere de acest fel. Wilson este creatorul unui nou partid--partidul progresului, care este ultimul partid legitim şi care, o dată ce îşi îndeplineşte scopul--pacea democratică globală (Mesajul către Congres despre intrarea în război, 1917)--trebuie să dispară el însuşi. Asta este una dintre diferenţele dintre doctrina drepturilor naturale şi legii naturale a lui Jefferson şi doctrina progresului istoric a lui Wilson. În America încă se organizează alegeri, aşa că nici unul dintre partizani nu poate fi declarat pur şi simplu învingător sau învins. Dată fiind această nedeterminare, trebuie să vedem în partizanatul politic o alternativă fundamentală--două feluri fundamental diferite de a înţelege politica modernă.

Trebuie să ajungem să înţelegem cele două teorii pentru a putea confrunta alternativa. Domnul Obama, ales şi reales în 2008 şi 2012 vorbeşte în limba lui Wilson, despre transformarea radicală a Americii (Discurs în Columbia, MO, octombrie 2008). De asemenea, domnul Bush, Jr., ales şi reales în 2000 şi 2004, vorbea în limba lui Wilson în politica externă--America nu poate avea pace până când întreaga lume dobândeşte pacea (Bush Jr., A doua inaugurală). Discursulul progresului ne este familiar, îl avem toţi pe buze când ne mirăm că 'aşa ceva este posibil în secolul 20'--mă rog, 21, acum. Oricând suntem miraţi de şi privim dispreţuitor la ceva ce ni se pare medieval sau primitiv sau pre-modern sau învechit--avem experienţa progresului.

Dar teoria lui Jefferson, teoria Declaraţiei de Independenţă, nu ne este cunoscută--de fapt, nu mai este cunoscută nici americanilor, nici vreunui alt popor. Şi totuşi, aceasta este teoria liberalismului şi Iluminismului. Este un document teoretic şi revoluţionar. În acest sens, este unic. Ar trebui să confruntăm această teorie direct înainte de a o declara falsă sau insuficientă. Aceasta este teoria drepturilor naturale descoperite de ştiinţa politică modernă. Drepturile naturale implică o natură umană şi un răspuns raţional la întrebărea politică fundamentală, ce este justiţia? Argumentul Revoluţiei, prezentat în Declaraţie, este tocmai despre justiţie. Nimeni astăzi nu scrie despre implicaţiile politice ale naturii umane pentru a prezenta o teorie a justiţiei. Şi totuşi trăim în regimuri care imită democraţia liberală creată în America.

Diferenţa cea mai evidentă dintre felul în care ne înţelegem noi regimurile şi felul în care noul regim este prezentat la originea sa este teologică. Unde noi vorbim despre progres, Declaraţia vorbeşte despre Providenţă. Dar dacă suntem mai atenţi, forma guvernului modern este schiţată prin apel la divinitate. Prima menţiune a lui Dumnezeu este 'the Laws of Nature & of Nature's God'--asta este puterea legislativă (primul paragraf). Ceea de-a doua menţiune se referă la puterea executivă--Dumnezeu este '[the] Creator', sursa drepturilor naturale (al doilea paragraf). Ce-a de-a treia (în paragraful final), 'the Supreme Judge of the World', se referă la puterea judiciară. Aceasta este într-un fel ordinea de rang raţională: Drepturile pe care creatorul le dă creaturilor raţionale depind de legea naturală--executivul şi judiciarul depind de stabilirea prealabilă a legislativului. Epoca republicană este cumva legată de o autoritate teologică raţională.

(O notă asupra supremaţiei legislativului: Capitala federală, Washington, este plănuită astfel încât Capitolul, clădirea legislaturii, este în centrul oraşului--toate străzile sunt fie la est, fie la vest de Capitol, el însuşi numit după templul original al republicii romane şi construit, ca restul clădirilor publice din Washington, în stilul neoclasic care imită arhitectura romană--nu frumuseţea contează, ci scara supra-umană care sugerează sublimul.)

Doctrina drepturilor naturale a Declaraţiei începe cu acest adevăr evident, egalitatea naturală a oamenilor. Această egalitatea poate fi înţeleasă în două feluri--oamenii sunt egali întrucât sunt creaţi de şi diferiţi de Dumnezeu; dar sunt egali şi în aceea că sunt toţi muritori. Cele două au în comun o perspectivă trans-istorică. Consecinţa este că diferenţele evidente dintre oameni--spre exemplu, diferenţa dintre fondatori şi restul omenirii--îşi pierd importanţa. Celelalte adevăruri evident decurg din acesta. Discursul despre natură şi Dumnezeu este necesar ştiinţei politice pentru că trebuie să dea seama cumva de faptul că oamenii sunt muritori şi nu se pot mulţumi cu existenţa lor muritoare.

Ceva mai serios decât puterile muritorilor este necesar fondării legilor. Oamenii au opinii despre justiţie, binele comun şi aranjarea treburilor umane care se contrazic--de unde războiul de independenţă american. Această contradicţie este experienţa necesară căutării unui răspuns raţional la problema justiţiei. Legi care au în spate voinţa umană şi numai atât nu pot fi mai puternice decât acea voinţă; egalitatea evidentă a oamenilor în faţa morţii arată limitele voinţei umane. Pentru ca asociaţiile umane să reziste, au nevoie de un înţeles permanent. În acest sens, ştiinţa politică dă oamenilor umanitatea lor--fără acest răspuns raţional, diferitele generaţii nu au destul în comun pentru a putea comunica.

Speranţa noastră a de ne înţelege trecutul şi de a lăsa o mărturie urmaşilor noştri depinde de umanitate noastră comună, care este descoperită în raţionalitatea legilor. Astfel, legile au nu numai scopul de a obţine substanţa drepturilor naturale--life, liberty, & the pursuit of happiness--ci şi de a transmite cunoaşterea despre aceste drepturi. Cunoaşterea în sine este bună, nu numai pentru că duce la rezultate bune--o constituţie politică eficientă. Asta este presupunerea raţiunii care descoperă natura şi, în special, natura raţională a omului, cu toate complicaţiile care îi aparţin. De aici reiese scopul guvernului, de a garanta oamenilor drepturile lor naturale--care astfel devin drepturi civile sau politice în sensul strict. Ştiinţa politică astfel susţine pretenţia de a fi cea mai adâncă reflecţie asupra naturii umane (Madison, Federalist #51).

Raţionalitatea legilor depinde de raţionalitatea oamenilor, care este parte din natura umană. Astfel, nici un om nu are dreptul de a guverna un altul fără consimţământul său. Opinia după care numai guvernul bazat pe consimţământ popular este legitim este o consecinţă a teoriei drepturilor naturale. Scopurile guvernului sunt astfel redefinite ca siguranţă şi fericire. Cele două nu pot fi separate. Siguranţa fiinţelor umane aparţine fiinţelor umane ca fiinţe umane--guvernul nu are responsabilităţi pentru fiinţele non-umane. Legile definesc umanitatea, inclusiv limitele sale. Dar de ce ar trebui guvernul să se intereseze de siguranţa fiinţelor umane? Singurul răspuns rezonabil este acesta: Fiinţele umane sunt în mod natural diferite de celelalte şi această diferenţă specifică este dublă--fiinţa umană este raţională şi politică. Raţionalitatea şi politica nu sunt acelaşi lucru, dar numai împreună dau seama de demnitatea umană, care este baza fericirii. Problema demnităţii şi fericirii umane este deci deja implicată în siguranţă--cele două scopuri ale guvernului sunt inseparabile.

Aceste două scopuri ale guvernului definesc formele şi principiile oricărui guvern, ne spune Declaraţia. Drepturile naturale sunt anteriorare şi superioare guvernului. Există deci un standard pre-politic de justiţie după care toate regimurile politice pot, în principiu, fi judecate. Acest standard este, mai mult, individual, întrucât fiinşţa umană este în mod natural invidivuală şi preocupată de propria supravieţuire. Aici, teoria drepturilor naturale îşi arată potenţialul revoluţionar global şi trans-istoric. O dată ce oamenii învaţă această teorie, nu mai pot să creadă în legitimitatea vreunui guvern care nu guvernează pentru a obţine siguranţa şi fericirea oamenilor--consimţământul guvernaţilor este implicat deja în teoria drepturilor naturale. Politica implicată în teoria drepturilor naturale a Declaraţiei este subminarea legitimităţii oricărui regim pre-modern, adică mai vechi decât teoria drepturilor naturale. Astfel, Declaraţia anunţă epoca democraţiei, despre care Tocqueville spune că este faptul providenţial (Democraţia în America, prefaţa).