Democraţia de faţadă din ţările babuinilor

Muncind la eseul despre Operaţiunea Carlotta (intervenţia cubaneză în Angola, 1975-1992), am ajuns, în Historical Dictionary of Angola, publicat de W. Martin James la Scarecrow Press, în 2011 la termenul Children's Parliament.

Citesc:

„UNICEF şi Guvernul angolez, coroborat cu Ziua copilului african, au organizat, între 14 şi 16 iunie 2000, primul Parlament angolez al copiilor.

La Assembleia Nacional din Luanda, 287 de copii, între 10 şi 17 ani, reprezentînd toate provinciile, au participat la Sesiuni plenare, grupuri de lucru şi comisii parlamentare.

Anumite recomandări ale Parlamentului copiilor au vizat lărgirea oportunităţilor de educaţie.

Delegaţii au identificat în educaţie cheie dezvoltării. Ei au sugerat ca toţi copii să aibă acces la şcoală şi că profesorii trebuie să primească un salariu echitabil.

Îngrijirile de sănătate trebuie furnizate tuturor cetăţenilor angolezi. Mortalitatea infantilă trebuie redusă.”

Înaintea acestui termen, dicţionarul ne pune la dispoziţie un alt termen,  simplu intitulat Children. O pagină şi ceva descrie situaţia cumplită a copiilor în Angola. Citez:

„Numai 27% dintre copiii din Angola sînt imunizaţi complet împotriva molimelor. (...).

Copii angolezi suferă, de asemenea, de o formă severă de malnutriţie numită Kwashiorkor. Aceasta îşi are cauza în deficienţa de proteine. Simptomele iniţiale sînt iritabilitatea, letargia şi apatia. Mai tîrziu apar semne precum oprirea creşterii, deficienţe mentale, creşterea susceptibilităţii la infecţii şi endeme. Agenţiile de sănătate au descoperit un mare număr de sugari angolezi cu marasmus. Aceasta e o formă severă de malnutriţie provocată de deficienţa în proteine, şi cauzînd o deteriorare extremă la sugaci. Mai întîi sugaciul nu cîştigă în greutate, după care începe să piardă. Creierul şi scheletul continuă să crească, rezultînd un corp lung şi un cap mare prin raportare la greutate.

Pielea sugarului se umflă şi atîrnă pe corp (...).

De asemenea, Angola are una dintre cele mai rele rate de mortalitate, cu 25% dintre copiii murind înainte de împlinirea vîrstei de 5 ani.

45% dintre copiii angolezi suferă de malnutriţie cronică (…).

Luanda (capitala Angolei – n.n.) e invadată de copii străzii.

Orfani, abandonaţi sau deplasaţi.

Dorm pe unde pot şi supravieţuiesc din spălatul maşinilor, păzirea maşinilor garate sau din alte mici treburi pentru bani. Adesea, copii formează ganguri ale străzii pentru a se ajuta şi a se proteja unii pe alţii”.

Aceasta e situaţia copiilor din Angola. Îndreptarea ei cere imperios măsuri politice şi economice extraordinare din partea Puterii, a Puterii deţinute de MPLA şi de preşedintele José Eduardo dos Santos din 1979. În lipsa acestora sînt puse la cale năstruşnicii gen Parlamentul  Copiilor. În cazul acestei iniţiative ne aflăm în faţa incredibilei prăpăstii dintre realităţile unei ţări bananiere  şi instituţiile de faţadă impuse de Occident, de americani îndeosebi.

Angola e o ţară bogată în petrol, diamante, cafea. Explicabil de ce  America, atît de exigentă faţă de alte ţări cînd vine vorba de democraţie, închide ochii la democraţia de mucava din Angola,  luînd în serios iniţiativele şi instituţiile tipice formei fără fond. 

Din 1975, de la proclamarea Independenţei, Angola e condusă de un partid – MPLA (Movimento Popular de Libertação de Angola, Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei). Între 1975 şi 1990, MPLA a fost un partid de inspiraţie marxist-leninistă. În 1990, după Căderea comunismului, MPLA devine partid social-democrat, de inspiraţie socialistă.  O manevră făcută de José Eduardo dos Santos, aflat în fruntea partidului din 1979, de 11 ani, adică,  pentru a intra în graţiile americanilor.

Sub acelaşi semn, Angola trece la economia de piaţă şi la mult invocatul multipartidism. Din 20 septembrie 1979 Eduardo dos Santos e şi Preşedintele Angolei, Comandantul şef al Armatei, preşedintele Parlamentului.

În 1992, mai precis în zilele de 29 şi 30 septembrie 1992, au loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Alegerile parlamentare sînt cîştigate de MPLA cu 53,74%. Cele prezidenţiale sînt cîştigate de Dos Santos, deoarece candidatul UNITA, Jonas Savimbi, nu se mai prezintă la al doilea tur. După victoria în alegerile democratice, José Eduardo dos Santos ordonă Masacrul de Halloween.

Între 30 octombrie şi 1 noiembrie 1992, 10.000 de  membri şi votanţi ai  UNITA, partidul de Opoziţie, învins în alegeri, sînt masacraţi pe întreg teritoriul Angolei.

Din 1992 pînă în 2008 nu mai au loc alegeri parlamentare. În 2008, MPLA le cîştigă cu 81,64%. Pe cele din 2012 le cîştigă cu 71,84%.

În ce priveşte alegerile prezidenţiale, acestea n-au mai avut loc nici pînă acum,  din 1992, timp de 24 de ani. Pentru a rămîne preşedinte, José Eduardo dos Santos apelează la un truc.

MPLA cîtşigă alegerile parlamentare din 2008. Cu majoritatea din Parlament modifică Constituţia. Potrivit modificărilor, liderul partidului majoritar devine automat preşedintele ţării.  Astfel în 2010,  Eduardo des Santos devine preşeditne al Angolei sau mai precis e reconfirmat ca preşedinte al Angolei.

Alegerile din 2012 sînt cîştigate tot de MPLA. Potrivit Constituţiei, José Eduardo dos Santos de desemnat  preşedinte al Angolei.

Pe 11 martie 2016 Dos Santos anunţă că se va retrage în 2018. Asta înseamnă că va candida şi în 2017. Poate crîcni cineva? În Angola e democraţie: Parlament, alegeri libere, presă, preşedinte, ba chiar şi Societate civilă. José Eduardo dos Santos e preşedintele Angolei din 1979. De aproape 40 de ani.

Nu e doar preşedinte. E şi premier (potrivit Constituţiei, Guvernul e un auxiliar al preşedinţiei!). El numeşte Tribunalul Constituţional, judecătorii Curţii Supreme, ai Curţii de Conturi, procurorul general, guvernatorii şi vice-guvernatorii celor 18 provincii, pe şeful televiziunii. În general, el numeşte totul. Fiica sa, Isabel, făcută cu prima soţie, ( acum e însurat cu un fotomodel) o rusoaică,  Tatiana Kukanova (José Eduardo des Santos a studiat în URSS!), e cea mai bogată femeie din Africa. Angola e considerată una dintre cele mai corupte ţări din Africa.

Prin Legea defăimării, jurnaliştii care îndrăznesc să-l critice pe preşedinte fac puşcărie din greu. De ce m-am oprit asupra prăpastiei dintre realitate şi faţadă în Angola? Pentru că, păstrînd proporţiile, aceeaşi situaţie o întîlnim şi în România postdecembristă. Avem alegeri libere, ONG-uri, Justiţie, economie de paiţă, presă liberă, preşedinte ales democratic. Ce mai încolo şi încoace! Avem democraţie. Da, dar de opt ani românii mor cu zile în spitale, pentru că dezinfectanţii sînt o afacere a Mafiei!