O plenară ce avea să dureze şapte zile, precum facerea Lumii. Însă nu durata ieşită din comun a respectivei adunări urma să îi asigure acesteia intrarea în istorie, o anumită glorie, ba chiar şi o oarecare aură mitică, ci faptul că în cursul desfăşurării sale a fost adoptată ceea ce îndeobşte e denumit drept Declaraţia de Independenţă faţă de Moscova a comuniştilor români. Actul în cauză a fost adoptat, din câte se pare, chiar în ultima zi a lucrărilor plenarei, pe 22 aprilie, unii istorici atrăgând atenţia asupra unei coincidenţe simbolice. La 22 aprilie 1964 se împlineau 92 de ani de la naşterea lui Lenin. Textul, al cărui nume complet este Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, a fost publicat de Scânteia doar patru zile mai târziu, la 26 aprilie.

Pentru cei ce au fost contemporani cu zilele plenarei şi declaraţiei cu pricina, pentru românii ce trăiseră 15 ani de teroare, de represiune şi de arbitrar, ani în care a fost răpusă nu numai vechea clasă politică, ci a fost programatic şi constant distrusă floarea intelectualităţii, iar ţărănimea, muncitorimea, Biserica şi cei mai iluştri reprezentanţi ai acesteia au fost prigoniţi şi îngenunchiaţi, pentru românii ce erau obişnuiţi să pună toată această tragedie naţională nu doar pe seama comuniştilor români, ci să o explice şi prin obsesiva prezenţă a Moscovei în România, multe dintre frazele conţinute de Declaraţia de la a cărei adoptare se împlinesc zilele acestea 52 de ani, nu puteau decât să sune straniu.

Aceleaşi fraze erau, fără doar şi poate, dătătoare de speranţă. Căci nu era tocmai de colea să citeşti în organul de presă al unui partid ale căroristorie şi existenţă erau intim legate şi condiţionate de Moscova propoziţii precum “construirea noii societăţi este opera poporului din ţara respectivă” sau “suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuţii, deţinând pârghiile de conducere a vieţii economice şi sociale” ori, mai cu seamă fraza-cheie în conformitate cu care “elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor şi metodelor construcţiei socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist.”

Fireşte, propoziţii şi fraze incendiare asemenea celor citate mai sus ori o seamă de atitudini polemice faţă de poziţia Moscovei în probleme de politică externă nu veneau, în aprilie 1964, pe nepusă masă. Încă din anul 1960 se înregistraseră şi deveniseră publice divergenţe serioase pe teme de politică externă între România şi Uniunea Sovietică. Neînţelegeri s-au manifestat şi în alte domenii, fapt ce l-a determinat pe preşedintele Statelor Unite, J. F. Kennedy ca, într-o cuvântare ţinută în Berlinul occidental, să se refere la România ca la “un disident economic şi politic în cadrul Blocului sovietic.”

Unii istorici pun schimbarea de atitudine a comuniştilor români pe seama dorinţei liderului lor de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, de a crea o atmosferă de destindere internă şi de a se reconcilia cu poporul său. Alţii vorbesc despre faptul că Gheorghiu-Dej a ţinut seama, în adoptarea şi menţinerea noului curs, de sfaturile lui Ion Gheorghe Maurer, devenit premier în 1960. Voci autorizate spun că, din câte se pare, Nicolae Ceauşescu, în calitatea sa de secretar cu probleme organizatorice, a coordonat colectivele şi subcomisiile redacţionale ce au finalizat documentul. După publicare, Declaraţia din aprilie a fost „explicată” marilor puteri ale Lumii, din Vest şi din Est, premierul Maurer făcând în acest scop vizite la Paris, Moscova şi la Beijing, iar Gheorghe Gaston Marin la Washington.

Cu toate că după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în martie 1965 şi după preluarea puterii de Nicolae Ceauşescu, Declaraţia din aprilie a devenit subiect tabu (cf. Fiul poporului, Editura Adevărul, Bucureşti, 2013),  documentul în cauză “a reprezentat respingerea definitivă a liniei de până atunci a Partidului Comunist Român, adică internaţionalistă şi strâns legată de URSS”, iar “independenţa faţă de URSS a devenit unul dintre pilonii de susţinere a politicii promovate de România şi aşa a rămas până la căderea comunismului”. (cf. Adam Burakowski - Dictatura lui Nicolae Ceauşescu - 1965-1989, Editura Polirom, Iaşi, 2011).

Independenţa ţării, proclamată, indirect, încă o dată, în 1964 şi reafirmată în august 1968, din balconul Comitetului central de Nicolae Ceauşescu, le-a dat românilor dacă nu speranţa libertăţii,  măcar pe aceea a liberalizării.

A fost oare acea speranţă justificată? Probabil că da. A fost ea şi împlinită? Fără îndoială că nu. Iar lucrul acesta a devenit evident chiar de la sfârşitul anului 1968, atunci când o demonstraţie de protest spontan a studenţilor din Bucureşti şi Cluj a fost dur înăbuşită, nu însă atât de dur pe cât şi-ar fi dorit-o Nicolae Ceauşescu ce avea să îşi ia o cruntă şi mereu în creştere revanşă asupra românilor în anii 70 şi 80 ai secolului trecut.

În anii comunismului dinastic, represiunea a revenit în forţă şi s-a accentuat prin metode  mai subtile decât cele specifice anilor ‘50, drepturile omului au fost tot mai nerespectate în pofida faptului că în august 1975 România a semnat documentul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa ce conţinea şi celebrul “coş trei” consacrat acestora, dreptul de emigrare a fost considerat tot mai mult o favoare, vânzarea pe valută forte a evreilor şi etnicilor germani s-a accentuat, aşa cum a arătat-o recenta desecretizare a Arhivelor Dunărea, controlul poliţienesc al vieţii cotidiene s-a înăsprit, nivelul de trai a scăzut vertiginos, naţionalismul de paradă a fost subordonat unui agresiv şi deşănţat cult al personalităţii, stalinismul pentru eternitate despre care vorbea într-o carte celebră profesorul Vladimir Tismăneanu a redobândit o poziţie proeminentă, totul arătând că prin voinţa partidului, a lui Nicolae Ceauşescu însuşi, am ajuns, după cum bine observa istoricul Vlad Georgescu, într-unul dintre primele sale editoriale rostite de la microfonul Europei libere, la 24 aprilie 1982, “mai sovietici decât sovieticii” (cf. Vlad Georgescu: România anilor ’80 - Jon Dumitru Verlag, München, 1994).

Text apărut iniţial pe blogurile adevărul.ro la data de 13 aprilie 2014