La 15 aprilie 1964 începea la Bucureşti una dintre numeroasele Plenare ale Comitetului central al Partidului Muncitoresc Român. Aşa după cum se mai chema în epocă partidul comuniştilor români.
O
plenară ce avea să dureze şapte zile, precum facerea Lumii. Însă nu durata ieşită
din comun a respectivei adunări urma să îi asigure acesteia intrarea în
istorie, o anumită glorie, ba chiar şi o oarecare aură mitică, ci faptul că în
cursul desfăşurării sale a fost adoptată ceea ce îndeobşte e denumit drept Declaraţia de Independenţă faţă de Moscova a
comuniştilor români. Actul în cauză a fost adoptat, din câte se pare, chiar
în ultima zi a lucrărilor plenarei, pe 22 aprilie, unii istorici atrăgând atenţia
asupra unei coincidenţe simbolice. La 22 aprilie 1964 se împlineau 92 de ani de
la naşterea lui Lenin. Textul, al cărui nume complet este Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în
problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, a fost
publicat de Scânteia doar patru zile
mai târziu, la 26 aprilie.
Pentru cei ce au fost contemporani cu
zilele plenarei şi declaraţiei cu pricina, pentru românii ce trăiseră 15 ani de
teroare, de represiune şi de arbitrar, ani în care a fost răpusă nu numai
vechea clasă politică, ci a fost programatic şi constant distrusă floarea
intelectualităţii, iar ţărănimea, muncitorimea, Biserica şi cei mai iluştri
reprezentanţi ai acesteia au fost prigoniţi şi îngenunchiaţi, pentru românii ce
erau obişnuiţi să pună toată această tragedie naţională nu doar pe seama comuniştilor
români, ci să o explice şi prin obsesiva
prezenţă a Moscovei în România, multe dintre frazele conţinute de Declaraţia de la a cărei adoptare se
împlinesc zilele acestea 52 de ani, nu puteau decât să sune straniu.
Aceleaşi
fraze erau, fără doar şi poate, dătătoare de speranţă. Căci nu era tocmai de
colea să citeşti în organul de presă al unui partid ale căroristorie şi existenţă
erau intim legate şi condiţionate de Moscova propoziţii precum “construirea
noii societăţi este opera poporului din ţara respectivă” sau “suveranitatea
statului socialist presupune ca el să dispună efectiv şi integral de mijloacele
îndeplinirii practice a acestor atribuţii, deţinând pârghiile de conducere a
vieţii economice şi sociale” ori, mai cu seamă fraza-cheie în conformitate cu
care “elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor şi metodelor construcţiei
socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept
suveran al fiecărui stat socialist.”
Fireşte,
propoziţii şi fraze incendiare asemenea celor citate mai sus ori o seamă de
atitudini polemice faţă de poziţia Moscovei în probleme de politică externă nu
veneau, în aprilie 1964, pe nepusă masă. Încă din anul 1960 se înregistraseră şi
deveniseră publice divergenţe serioase pe teme de politică externă între
România şi Uniunea Sovietică. Neînţelegeri s-au manifestat şi în alte domenii,
fapt ce l-a determinat pe preşedintele Statelor Unite, J. F. Kennedy ca, într-o
cuvântare ţinută în Berlinul occidental, să se refere la România ca la “un
disident economic şi politic în cadrul Blocului sovietic.”
Unii
istorici pun schimbarea de atitudine a comuniştilor români pe seama dorinţei
liderului lor de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, de a crea o atmosferă de
destindere internă şi de a se reconcilia cu poporul său. Alţii vorbesc despre
faptul că Gheorghiu-Dej a ţinut seama, în adoptarea şi menţinerea noului curs,
de sfaturile lui Ion Gheorghe Maurer, devenit premier în 1960. Voci autorizate
spun că, din câte se pare, Nicolae Ceauşescu, în calitatea sa de secretar cu
probleme organizatorice, a coordonat colectivele şi subcomisiile redacţionale
ce au finalizat documentul. După publicare, Declaraţia
din aprilie a fost „explicată” marilor puteri ale Lumii, din Vest şi din
Est, premierul Maurer făcând în acest scop vizite la Paris, Moscova şi la
Beijing, iar Gheorghe Gaston Marin la Washington.
Cu toate că
după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în martie 1965 şi după preluarea
puterii de Nicolae Ceauşescu, Declaraţia
din aprilie a devenit subiect tabu (cf. Fiul
poporului, Editura Adevărul, Bucureşti, 2013), documentul în cauză “a reprezentat
respingerea definitivă a liniei de până atunci a Partidului Comunist Român,
adică internaţionalistă şi strâns legată de URSS”, iar “independenţa faţă de
URSS a devenit unul dintre pilonii de susţinere a politicii promovate de
România şi aşa a rămas până la căderea comunismului”. (cf. Adam Burakowski - Dictatura lui Nicolae Ceauşescu - 1965-1989,
Editura Polirom, Iaşi, 2011).
Independenţa ţării, proclamată,
indirect, încă o dată, în 1964 şi reafirmată în august 1968, din balconul
Comitetului central de Nicolae Ceauşescu, le-a dat românilor dacă nu speranţa
libertăţii, măcar pe aceea a
liberalizării.
A
fost oare acea speranţă justificată? Probabil că da. A fost ea şi împlinită? Fără îndoială că nu. Iar lucrul
acesta a devenit evident chiar de la sfârşitul anului 1968, atunci când o demonstraţie
de protest spontan a studenţilor din Bucureşti şi Cluj a fost dur înăbuşită, nu
însă atât de dur pe cât şi-ar fi dorit-o Nicolae Ceauşescu ce avea să îşi ia o
cruntă şi mereu în creştere revanşă asupra românilor în anii 70 şi 80 ai
secolului trecut.
În anii comunismului dinastic, represiunea
a revenit în forţă şi s-a accentuat prin metode mai subtile decât cele
specifice anilor ‘50, drepturile omului au fost tot mai nerespectate în pofida
faptului că în august 1975 România a semnat documentul final al Conferinţei
pentru securitate şi cooperare în Europa ce conţinea şi celebrul “coş trei” consacrat
acestora, dreptul de emigrare a fost considerat tot mai mult o favoare,
vânzarea pe valută forte a evreilor şi etnicilor germani s-a accentuat, aşa cum
a arătat-o recenta desecretizare a Arhivelor
Dunărea, controlul poliţienesc al vieţii cotidiene s-a înăsprit, nivelul de
trai a scăzut vertiginos, naţionalismul de paradă a fost subordonat unui
agresiv şi deşănţat cult al personalităţii, stalinismul
pentru eternitate despre care vorbea într-o carte celebră profesorul Vladimir Tismăneanu a
redobândit o poziţie proeminentă, totul arătând că prin voinţa
partidului, a lui Nicolae Ceauşescu însuşi, am ajuns, după cum bine observa
istoricul Vlad Georgescu, într-unul dintre primele sale editoriale rostite de
la microfonul Europei libere, la 24
aprilie 1982, “mai sovietici decât sovieticii” (cf. Vlad Georgescu: România anilor ’80 - Jon Dumitru Verlag, München, 1994).
Text apărut iniţial pe
blogurile adevărul.ro la data de 13
aprilie 2014