De ce nu o Istorie a înfrângerilor din Istoria României?

Aşa cum am scris pe cristoiublog.ro de două ori până acum, voi merge la Stalingrad (eu nu-i zic Volgograd, mi se pare o tâmpenie, una pe care, din câte am citit, ruşii sunt pe cale s-o îndrepte), pentru a fi prezent la un moment istoric:

Ceremonia oficială de inaugurare a Cimitirului de Onoare al Militarilor Români căzuţi în luptele de la Stalingrad programată pentru 25 octombrie 2015, primul cimitir al militarilor români pe teritoriul Federaţiei Ruse.

Cum programul vizitei, întocmit de ambasadorul României la Moscova, Vasile Soare, cuprinde şi  o călătorie prin locurile legendare din Stalingrad, ale Bătăliei, om serios cum sunt, m-am apucat de citit şi recitit cărţile despre Stalingrad pe care le am bibliotecă. 

Nu putea lipsi dintre cărţi cea scoasă de editura Ion Cristoiu în 1999, o carte cu care mă  mândresc ca editor, „Înfrînţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad“, de cercetătorii Mihail Vasile-Ozunu şi Petre Otu.

Faţă de lectura anterioară, găsesc acum noi subiecte de meditaţie sau de noi prilejuri de adâncire a celor scrise şi publicate de mine despre Stalingrad.

În prefaţa lucrării, autorii deplâng firava preocupare a istoricilor noştri pentru Românii la Stalingrad.

În perioada comunistă – susţin ei – momentul Stalingrad a fost sub embargo complet:

„Participarea românească a rămas sub embargo, să spunem aşa, timp de aproape o jumătate de secol, fapt ce s-a răsfrânt negativ asupra conştiinţei publice. Militarii români, indiferent de grad şi funcţie, participanţi la această mare confruntare, au fost blamaţi, etichetaţi ca «slugi» ale «clicii militaro-fasciste», ale lui Ion Antonescu. Mii şi mii dintre supravieţuitori au fost confruntaţi cu întrebarea teribilă în vremuri cumplite «ce ai căutat la Stalingrad?». Pentru mulţi, ea n-a rămas o simplă întrebare, ci, deseori, a avut drept urmare ani de temniţă, marginalizare, excludere din viaţa socială, teamă, amărăciune etc.“.

Embargoul n-a avut drept consecinţă fatală absenţa lucrărilor tipărite despre Stalingrad, cât mai ales neglijarea cercetării în acest domeniu.

Dacă nu se putea publica altceva decât un afiş de demascare ce rost avea să mai umbli prin arhive?

Dacă nu puteai spune adevărul fără a risca, avea vreun rost să-ţi scrii memoriile?

Din acest punct de vedere autorii ţin să recunoască:

„De aceea, cum vom vedea şi pe parcursul lucrării, numărul şi calitatea mărturiilor memorialistice sunt reduse, mulţi dintre actori preferând să şteargă din memorie episodul Stalingradului sau alte momente ale campaniei armatei române pe Frontul de Est“.

După 1989, situaţia nu s-a schimbat prea mult.

Cu excepţia a două lucrări – una, cea întocmită de Petre Otu şi Mihail Vasile-Ozunu şi cealaltă de Adrian Pantea, Ion Pavelescu şi Eftimie Ardeleanu („Românii la Stalingrad“), în cei 24 de ani postdecembrişti n-au fost tipărite cărţi despre Stalingrad.

De ce?

Răspund cei doi autori prin trimiterea la un fenomen de conştiinţă naţională:

„Aceste eforturi au lărgit aria de investigare a participării româneşti la operaţiile din vara şi toamna anului 1942 pe frontul sovieto-german, dar după opinia noastră, subiectul este departe de a fi cercetat în toată complexitatea lui. Există, de asemenea, unele reţineri privind abordarea acestei problematici care vin atât din partea istoricilor, cât şi a publicului larg. Întotdeauna a fost greu să vorbeşti despre propriile înfrângeri, mai ales dacă au dimensiunile celei de la Stalingrad. La aceasta s-a adăugat şi ideea, care a circulat destul de mult în deceniile postbelice, potrivit căreia cultivarea sentimentului patriotic, a spiritului de solidaritate civică ar fi compromisă dacă s-ar scrie prea mult despre eşecuri, insuccese, înfrângeri etc. În consecinţă, asemenea momente, cum ar fi bătăliile de la Turtucaia, Jiu, Bucureşti (toate trei din 1916), Stalingrad, Crimeea, Moldova, din Al Doilea Război Mondial, au fost ocolite, tratate sumar ori explicate cvasi-exclusiv prin superioritatea zdrobitoare a adversarului“.

Explicaţia dată crizei de tipărituri despre Stalingradul românilor, merită dezbătută într-un context mai larg: cel al forţei unei naţii de a-şi recunoaşte înfrângerile umilitoare.

Din acest punct de vedere, o naţiune e cu atât mai dispusă să-şi recunoască propriile înfrângeri, cu cât are mai multe victorii în trecut.

Ele, aceste victorii, au dat naţiunii respective încrederea că înfrângerile nu o definesc.

Spaima noastră de a ne recunoaşte public înfrângerile şi eşecurile din trecut ţin de complexul de ţară mică, rătăcită prin suburbiile Europei.

Dincolo de toate acestea rămâne întrebarea practică: pe când o carte dedicată exclusiv înfrângerilor din Istoria noastră?