De ce nu-i vom iubi niciodată pe ruşi. Mărturii cutremurătoare despre sovieticii care ne-au bătut, umilit şi deportat bunicii

De ce nu-i vom iubi niciodată pe ruşi. Mărturii cutremurătoare despre sovieticii care ne-au bătut, umilit şi deportat bunicii

Mii de români au fot deportaţi în Siberia de către forţele de represiune sovietice FOTO Historia

Pe data de 9 mai, mapamondul sărbătoreşte Ziua Victoriei în Europa. În această zi, în urmă cu 69 de ani, se semna la cartierul general sovietic din Berlin actul de capitulare necondiţionată a Germaniei, document care a marcat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial pe teatrul european de război. Sfârşitul războiului a venit la pachet cu pactul secret de la Ialta, care a plasat România sub infama talpă sovietică pentru următorii 45 de ani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Atrocităţile comise pe teritoriul României de către soldaţii Armatei Sovietice spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu reprezintă singurul motiv pentru care, în mentalul colectiv, românii nu-i înghit pe ruşi.

Rădăcinile antipatiei, spun istoricii, s-au înfiripat încă din perioada în care teritoriul actual al României se afla în zona de influenţă a Imperiului Otoman. La est, ţarii Rusiei dădeau semne evidente de tendinţe expansioniste, pe care le-au ascuns sub masca ortodoxiei, de apărători ai popoarelor creştine asuprite de Imperiul Otoman.

„În secolul al XVIII-lea a existat pe teritoriul actual al României, în virtutea afinităţilor religioase, un adevărat mesianism cu privire la ruşi. Românii îi aşteptau pe ruşi să îi elibereze de sub turci. Formal, în urma războiului ruso-turc dintre anii 1768 şi 1774, terminat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii şi-au luat ca misiunea de apărare a popoarelor creştine aflate sub jugul otomanilor“, spune profesorul Toader Nicoară, istoric al mentalităţilor la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca.

Timp de mai bine de un secol, românii au simţit că promisiunea rusă nu se traduce în realitate. În 1812, Basarabia este cedată pentru prima dată Rusiei ţariste de către Imperiul Otoman.


Imagine care înfăţişează ruperea Basarabiei din România în 1812

"Ulterior anului 1877, când România şi-a declarat independenţa faţă de Imperiul Otoman, în rândul populaţiei a circulat informaţia că ţarul vrea să anexeze Principatele Române la Rusia. Aceasta a fost cea mai dură lecţie pe care opinia publică română a resimţit-o până în acel moment şi a reprezentat prima fisură serioasă în relaţia cu ruşii“, adaugă istoricul clujean.

Noul stat român a păstrat distanţa faţă de marele vecin de la est şi în timpul primului război mondial. România, condusă de regele Carol I, s-a aliat cu Germania şi cu Imperiul Austro-Ungar, deşi imperiul avea încorporat un teritoriu românesc uriaş - Transilvania. În plus, diplomaţia românească a încercat pe toate căile în perioda respectivă să obţină garanţii că puterile occidentale vor proteja România faţă de Rusia.

A doua fisură serioasă în relaţiile româno-ruse s-a produs, crede Toader Nicoară (foto jos), la sfârşitul primului război mondial, atunci când Rusia bolşevică a refuzat să recunoască realipirea Basarabiei la România. Mai mult, istoriografia rusă a clasificat unirea celor două teritorii drept un rapt.

A treia fisură, cea decisivă, datează din perioada celui de-al doilea război mondial.

„Din păcate, istorigrafia românească nu prezintă suficient de bine ce s-a întâmplat în 1944-1945, când intrarea armatei sovietice în România s-a tradus prin atrocităţi uriaşe. Nu cred să fie perioadă istorică în care să se fi produs mai multe violuri în ţara noastră“, afirmă istoricul Toader Nicoară.

În acest sens, stă mărturie confesiunea orădeanului Ioan Brazdă, preşedintele Asociaţiei Deportaţilor şi Oprimaţilor Comunismului şi a Refugiaţilor din Ardealul de Nord. Ioan Brazdă (85 de ani) îşi aminteşte de intrarea trupelor în ţară. „Toată lumea se ascundea. În speciale femeile. Fie că erau căsătorite sau necăsătorite, ruşilor nu le păsa cine stă în casă. În faţa părinţilor sau a soţului le punea jos şi le violau. Unul stătea cu pistolul ca să nu mişte ceilalţi”, îşi aminteşte orădeanul. Avea 15 ani când s-a urcat în trenul cu deportaţi şi a călătorit două săptămâni până la Brad.

Contextul istoric al deportărilor din Basarabia, Bucovina de Nord şi România

Debutul celui de-al doilea război mondial a fost parafat, practic, prin pactul de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă la data de 23 august 1939. Miniştrii de externe ale celor ţări, Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop s-au întâlnit la Moscova, în prezenţa lui Iosif Stalin, şi au delimitat într-un protocol adiţional, ţinut ascuns la vremea respectivă, sferele de influenţă.

Germania nazistă „şi-a asigurat“ Lituania şi partea vestică a Poloniei, pe care Adolf Hitler avea să o invadeze o săptămână mai târziu. Stalin, în schimb, şi-a arătat interesul, printre altele, pentru Basarbia şi Bucovina de Nord.

Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administraţiei civile şi a armatei române de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru şi din partea nordică a regiunii Bucovina. Administraţia şi armata române s-au retras, pentru a evita războiul.

Ulterior, sovieticii au pornit o acţiune de represiune politică împotriva „elementelor antisovietice, moşieri, comercianţi, poliţişti şi jandarmi, albgardişti, primari, refugiaţi din URSS şi alte elemente sociale străine“. Un an mai târziu, în iunie 1941, Moscova „a dat verde“ pentru primul val de deportări în gulagurile din Siberia şi Kazahstan.

Numărul celor deportaţi nu a putut fi stabilit cu precizie. Se estimează că au fost urcate cu forţa în trenuri între 22.000 şi 30.000 de persoane.

Represiunea a fost stopată, temporar, de Operaţiunea Barbarossa, operaţiunea de invadare a Uniunii Sovietice de către Germania nazistă, începută la 22 iunie 1941. România, aliată cu Germania, a declanşat operaţiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS, dar armata stalinistă a intrat din nou în stăpânirea Bucovinei de Nord şi a Bucovinei în 1944.

Câteva luni mai târziu, în februarie 1945, avea să aibă loc Conferinţa de la Ialta, unde un nou acord secret, semnat între liderii SUA, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, avea să condamne România la comunism pentru următorii 45 de ani. Puterile occidentale au lăsat estul Europei în zona de influenţă a lui Stalin.

Ulterior, în iulie 1949, a urmat al doilea val de deportări din Republica Moldova. Au fost trimişi forţat în Siberia peste 35.000 de oameni.

Un al treilea val de deportări în Basarabia a avut loc în martie 1951 şi a vizat, în special, „elementele religioase“, considerate un pericol potenţial la adresa regimului comunist stalinist, în special secte precum Martorii lui Iehova.

În paralel, în România, la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului“.


Primele adăposturi în Bărăgan FOTO Historia

Într-un an şi jumătate, era finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de pământ, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele armate germane, cetăţenilor străini, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. În iunie 1950 începea marea deportare în Bărăgan, care avea să vizeze peste 40.000 de persoane.

Mărturiile deporaţilor în Bărăgan şi Siberia

Fraţii Constantin şi Elena Ciolac (foto jos), ultimii locuitori ai fostei colonii Rubla, înfiinţată de comunişti în anii '50, în judeţul Brăila, pentru deportarea aşa-numiţilor duşmani de clasă ai regimului, au trăit pe viu prigoana impusă de sovietici. Erau copii când familia lor a fost deportată în Bărăgan, dar acele imagini de coşmar i-au urmărit toată viaţa, chiar dacă atunci nu realizau exact ceea ce se întâmplă. Elena s-a născut în 1943, iar fratele său a venit pe lume în 1949. În urmă cu ceva timp, ei ne-au povestit câteva frânturi din istoria vitregă a familiei. Părinţii celor doi au fugit din calea Armatei Roşii, în 1944, când trupele germane şi româneşti băteau în retragere.

Soldaţii ruşi semănau teroare pe unde treceau. În satele din Bărăgan erau recunoscuţi pentru cruzimea de care dădeau dovadă şi nici măcar pruncii nu le inspirau milă. Frica, panica şi durerea de a-şi vedea apropiaţii dându-şi ultima suflare chiar sub ochii lor sunt doar câteva dintre emoţiile trăite de femeile rămase acasă, în timp ce soţii le erau pe front. „Mi-aduc aminte ca şi când ar fi fost ieri. Am dus în suflet această povară toată viaţă. Lacrimile din inimă nu se mai pot şterge”, povesteşte Maria Anghelache(91 de ani), soţia unui veteran de război. Femeia rememorează tragedia prin care a trecut, după ce doi fraţi au pierit în război, iar bărbatul său a venit acasă grav rănit.

La câţiva kilometri de Slobozia există satul Fundata, localitate ce a fost înfiinţată în anul 1951, în momentul în care au început deportările populaţiei din Banat în Bărăgan. Dintre foştii deportaţi, astăzi mai trăiesc aici 15 persoane. Pentru toţi dramele pe care le-au trăit în urmă cu mai bine de şase decenii au rămas încă vii. Tocmai de aceea în conştiinţa oamenilor deportaţi de la Fundata cuvintele „rus” sau „comunist” sunt sinonime şi înseamnă „durere”. O ştiu cel mai bine soţii  Iliuţă (81 de ani) şi Alexandrina Frunză (77 de ani).

An de an, nemţii din Reşiţa comemorează pe 19 ianuarie deportarea celor 10.000 de germani din Banatul Montan în URSS. Mai puţin de 50 dintre foştii deportaţi mai trăiesc şi azi la Reşiţa şi în judeţ. Nicolae Ciurică, luptător anticomunist şi fostul preşedinte al Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din Caraş-Severin spune că cel mai mult bănăţenii au avut de suferit datorită comunismului, impus în România de către ruşi. Şi Erwin Josef Tzigla, preşedintele Forumului Democratic al Germanilor din România, filiala Caraş-Severin, spune că ruşii i-au tratat foarte rău pe deportaţii în URSS, peste 10.000 de germani din judeţele Caraş şi Severin fiind deportaţi de către comunişti în Siberia.

Luca Nistor a trăit vremuri grele în tinereţea sa iar războiul şi mai apoi prizonieratul şi-au pus amprenta asupra sa. La 93 de ani, bătrânul, care trăieşte în Focşani, are încă mintea brici şi ar fi în stare să-şi vorbească zile în şir despre ororile războiului şi chinurile prin care a trecut. La 18 ani, a fost înrolat în armată şi trimis pe front. L-a cunoscut personal pe mareşalul Ion Antonescu, căruia îi păstrează un respect deosebit, dar cele mai mari coşmaruri le-a trăit ca prizonier de război al armatei sovietice, în lagărul de la Bălţi.

În anul 1944 în Bălţi au fost organizate două lagăre de concentrare în care erau deţinuţi 50. 000 de prizonieri români, germani şi de alte naţionalităţi. Mulţi au decedat din cauza condiţiilor, bolilor sau erau executaţi, corpurile lor fiind îngropate în morminte comune din preajmă.

Amintirile ruse ale frontului de Răsărit

Doi oameni din Făgărăşi, Rodion Scurtu şi Lisandru Socaciu, au stat ani buni în lagărele din Siberia. Au suferit de foame şi de frig şi nu au uitat niciodată coşmarul din Rusia. Atât Nea Lisandru, cât şi Rodion Scurtu s-au stins. Traumele suferite în lagărele din Siberia au fost atât de puternice încât s-au ferit să povestească prea multe despre ele. „Tata povestea că acolo în lagăr, oamenii sufereau foarte mult că nu aveau ce mânca. De multe ori capul şi coada de peşte erau considerate delicatese. Tata a leşinat la un moment dat de foame. S-a crezut că a murit. Atunci a fost scos din lagăr şi aruncat la groapa cu morţi. În momentul acela a visat tocăniţa de pui de acasă, s-a trezit din leşin, a găsit ceva apă într-o sticlă şi şi-a revenit. Pentru că s-a văzut liber, a plecat spre casă“, a povestit fiica bărbatului, Lidia Zară.

Unul dintre cei mai în vârstă veterani de război din ţară locuieşte la Arad. Crăciun Pantea (foto jos), care a împlinit vârsta de 104 ani, s-a născut chiar în ziua de Crăciun a anului 1909, însă în acte a fost înregistrat pe data de 11 ianuarie 1910. În urma luptelor duse pe teritoriul U.R.S.S., în 26 aprilie 1944 a căzut prizonier fiind ţinut în lagarele de prizonieri de război departe de cei dragi timp de şapte ani, întorcandu-se în ţară din prizonierat pe data de 21 aprilie 1951.

Unul dintre cei mai longevivi veterani de război este din Piteşti şi va împlini peste câteva zile 102 ani. A scris istorie în tranşeele din Rusia, şi-a văzut camarazii ucişi de obuzele sovietice şi încă mai aude şuierul gloanţelor ce i-au decimat regimentul. A luptat în Rusia, pe frontul de la Răsărit în Regimentul I Vânători din Piteşti, Divizia 3, iar acum, după 74 de ani îşi deapănă amintirile cu o precizie greu de imaginat pentru un centenar.

Constantin Călina (foto jos) este unul din cei cinci veterani de război ai Regimentului 6 Artilerie Grea Timişoara, care au mai rămas în viaţă. Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

Cinci ani a petrecut Valer Dordea, acum în vârstă de 93 de ani, în lagăre ruseşti. A muncit la minele de cărbune iar astăzi, după atâta timp, are puterea să vorbească detaşat şi, poate cel mai important, să ierte. Avea 21 de ani când s-a înrolat în armată, la regimentul 90 infanterie din Sibiu. A plecat pe front în 1944, iar acum, în suflet cu imaginea celor alături de care a pornit şi pe care nu i-a mai văzut niciodată, are suficientă putere să vorbească apăsat, calm, despre ce s-a întâmplat. „Suferinţa e multă la mine, nu încape în 10 saci”, e poate cel mai bun rezumat al celor 5 ani petrecuţi în lagărele ruseşti.

La cei 94 de ani ai săi, bârlădeanul Gheorghe Voiculescu povesteşte, de parcă ar fi fost ieri, despre ororile trăite în luptele cu ruşii din cel de-al doilea război mondial şi din anii de prizonierat. Trei ani a luptat în prima linie a războiului şi alţi aproape patru ani a stat închis în lagărul de la Novokramatorsky, situat aproape de Marea Azov. A fost felicitat pentru vitejie de mareşalul Antonescu, a fost rănit în lupte şi a îngropat zeci de camarazi. Gheorghe Voiculescu este unul dintre puţinii veterani de război, din Bârlad, care a rămas în viaţă. Ca un istoric bine documentat povesteşte detaşat, cu detalii, întâmplări de acum şapte decenii. Doar ochii aţintiţi în gol îi trădează amintirile dureroase.

Pentru botoşănenii care au trăit şi luptat în cel de-al doilea război mondial, ororile războiului sunt o amintire vie. Mulţi veterani rămaşi şi după 90 de ani în viaţă îşi mai aduc aminte suferinţele camarazilor, viaţa de pe front, dar mai ales umilinţa ocupaţiei de către armatele străine. Cea mai vie amintire este cea a trecerii armatei sovietice pe teritoriul judeţului şi apucăturile soldaţilor ruşi.

Comandanţii le-au dat ordin să se retraga din calea ruşilor. Au străbătut pe jos peste 350 de kilometri, în marş forţat. ”Dacă cădeam prizonieri la ruşi nu era bine. Ne aşteptam lagărele de muncă. Mai bine mureai în luptă. Am plecat în marş până la Râmnicu Sărat, ne retrăgeam. Făceam câte 40 de kilometri pe zi şi mai rugam pe oameni să ne dea de mâncare să ne cazeze. Ne întrbau speriaţi dacă vin ruşii. Se auzea că nu se poartă prea bine nici cu populaţia civilă”, spune Gheorghe Jalbă.


Intrarea armatei ruse în Botoşani, aprilie 1944

Dezmăţul provocat de ruşi pe teritoriul României

Deşi au trecut 70 de ani de la acel moment, Margareta Armanu are şi acum în minte clipele de groază trăite în aprilie 1944, atunci când ruşii au ajuns în comuna nemţeană Gropniţa. Timp de două săptămâni, copila a stat ascunsă într-un pod, împreună cu alte tinere din sat, de frica ruşilor. Ceea ce reuşeau să vadă, şi, mai ales, ce auzeau despre trupele care au invadat satul, îi dau şi acum fiori.

42 de agresiuni sexuale, 213 femei siluite, 7.900 de locuinţe devastate, 4.105 persoane jefuite, 27 de răniţi şi 56 de persoane ucise. Este tragicul „bilanţ“ a doar 10 zile din octombrie 1944, într-un singur judeţ, Prahova, al acţiunilor ruşilor îndreptate împotriva românilor, cei care, potrivit actului de la 23 august 1944, le deveniseră aliaţi. Veteran de război, generalul de brigadă Gheorghe Răucea (foto jos) este ca o pagină vie de istorie. Pe lângă ceea ce a trăit efectiv în război, o experienţă traumatizantă care a culminat cu întoarcerea pe jos, din Cehoslovacia – 2.400 de kilometri -, pentru că ruşii foloseau toate trenurile pentru a căra din România tot ce se putea, ororile din timpul şi de după cea de-a doua conflagaţie mondială l-au determinat să caute tot timpul răspunsuri şi să participe efectiv la “contabilizarea” pagubelor umane şi materiale ale războiului.

Printre martorii evenimentelor din 1944 se numără şi preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic şi Deportaţi în Bărăgan din Mehedinţi, Dumitru Dragomir. Era copil atunci când trupele sovietice au intrat în România ca urmare a Actului de la 23 august şi ca urmare a Acordul de armistiţiu dintre Aliaţi şi România - 1944. Dumitru Dragomir avea 14 ani şi locuia în Teiul aparţinător comunei Galicea, pe atunci în regiunea Argeş, actualmente localitate din judeţul Vâlcea, când trupele sovietice au trecut prin satul său. Amintirile fostului deţinut politic despre soldaţii ruşi sunt dintre cele mai amare. În absenţa unui armistiţiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici.

La acest material au contribuit: Cezar Pădurariu, Florina Pop, Florentin Coman, Ionela Stănilă, Claudia Bonchiş, Mădălin Sofronie, Ştefan Borcea, Simona Suciu, Claudia Untaru, Cristina Stancu, Ştefan Both, Ramona Găină, Sabina Ghiorghe, Cosmin Zamfirache, Florin Jbanca, Dana Mihai, Corina Macavei, Cristian Franţ.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: