De ce a luptat Armata Română dincolo de Nistru? Explicaţiile istoricului Adrian Cioroianu

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Odată cu eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, armata română şi-a atins obiectivul pentru care intrase în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Ajunse pe malul Nistrului, generalul Ion Antonescu a ordonat trupelor române să continue războiul alături de Germania nazistă.

Cum a argumentat generalul Antonescu decizia de continua războiul alături de Hitler? De ce a protestat clasa politică?Era pregătită armata română să continue războiul dincolo de Nistru? La toate aceste întrebări răspunde istoricul Adrian Cioroianu.

1. Decizia de a continua lupta dincolo de Nistru a fost luată, în mod paradoxal, relativ uşor de Ion Antonescu. S-a consultat cu elita militară, dar, pentru el, decizia a fost preponderent una politică. Cred că acest argument rezistă încă şi astăzi. Este foarte la îndemână să spui că Ion Antonescu putea să se oprească teoretic la Nistru în ideea că armata română recompusese conturul istoric al României, numai că el a judecat din perspectiva unui militar care are şi un rol politic, drept pentru care decizia a fost una mai curând militară. Un aliat nu se poate opri acolo unde vrea. O alianţă nu se întrerupe când unul dintre parteneri «îşi vede sacii în căruţă».

Decizia de a trece Nistrul, pe urmele unui adversar care rămânea redutabil, a fost una justificată de evoluţia strategiei militare: nu poţi să duci alianţa doar până unde îţi îndeplineşti tu misiunea şi de acolo să îl laşi singur pe cel care ţi-a fost partener. Din acest punct de vedere, dincolo de calculele politice, mai degrabă egoiste, pe care le facem, trebuie să acceptăm că o alianţă militară (şi în acel moment România era într-o alianţă militară cu Germania lui Hitler), la fel ca şi o alianţă politică (în acel moment România era într-o alianţă politică cu Berlinul) nu se întrerup acolo unde vrea unul dintre parteneri. Probabil vom ajunge să îl judecăm pe Antonescu din această perspectivă, chiar dacă rezultatele continuării acestei campanii nu au fost benefice nici pentru România şi nici pentru armata română.

Adrian Cioroianu FOTO David Muntean

2.

Trebuie să subliniem aici un fapt: Ion Antonescu nu a consultat niciodată opoziţia, pe Iuliu Maniu, asupra evoluţiei frontului, asupra evoluţiilor diplomatice cu Germania, Italia sau cu alte state. În acel moment, Ion Antonescu era Conducătorul statului.

Adrian Cioroianu, în studioul Adevărul Live FOTO David Muntean

Practic, şi în sens pozitiv, dar şi în sens negativ, orice s-ar fi întâmplat cu România cădea în sarcina lui. Sigur, la început, semnele erau mai curând dătătoare de optimism, atât în primele luni ale războiului, dar şi într-o bună parte a anului 1942, lucrurile tindeau să meargă în direcţia dorită, la Bucureşti sau la Berlin.

Momentul de ruptură în relaţia dintre Antonescu şi partidele politice din ţară nu a intervenit neapărat în momentul trecerii Nistrului. E drept că Iuliu Maniu l-a avertizat, dar nu a fost o opoziţie categorică din partea niciunui actor politic. Nici nu ar fi putut să o facă, Antonescu fiind Conducătorul statului şi al armatei, regele având în tot acest peisaj o prezenţă mai curând decorativă.

Momentul de ruptură intervine după iarna dintre anii 1942-1943. În primul rând, eşecul campaniei germane pentru cucerirea Stalingradului, va urma în vara lui ’43 marea bătălie de tancuri de la Kursk, în care un corp de tancuri german, mândria armatei germane, a fost înfrânt de sovietici. După aceste momente, până şi Antonescu începe să îşi dea seama că promisiunile lui Hitler de a câştiga războiul s-ar putea să fie nefondate.

Paradoxal sau nu, asta i-a influenţat atât relaţia cu opoziţia din ţară, dar mai ales i-a influenţat comportamentul în dosarul rasial. Dacă frontul ar fi mers în sensul dorit de Hitler, probabil că şi evreii, şi ţiganii din România ar fi avut o soartă mult mai dură. Aşa, în momentul în care Antonescu şi-a dat seama că lucrurile ar putea să se complice, a fost mai precaut în privinţa soluţionării dosarului evreilor români. De aceea este bine să facem distincţia între cele două moment: trecerea Nistrului (1941) şi eşecul de la Stalingrad (din iarna dintre anii 1942-1943), care a influenţat şi frontul în care se aflau românii. Sunt două moment care au avut ecouri diferite în România. Împotriva trecerii Nistrului nu au fost decât declaraţii conjuncturale, nu au fost acte de opoziţie...

Citeşte continuarea pe historia.ro

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite