De ce suntem fundamental răi. „Cine a ucis va mai ucide“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Una dintre fotografiile semnificative realizate de Costică Acsinte la
studioul său din Slobozia
Una dintre fotografiile semnificative realizate de Costică Acsinte la studioul său din Slobozia

Cei care-au văzut noul film al lui Radu Jude, „Ţara moartă“ (prezentat în premieră mondială la recent încheiata ediţie a TIFF Cluj-Napoca, film despre efectele antisemitismului în România), au putut afla, dacă nu ştiau deja, că, timp de câţiva ani, sportul naţional pentru „românii verzi“ a fost uciderea de „jidani“, cărora li se puneau în cârcă fel de fel de vini, mai mult sau mai puţin imaginare.

Este, practic, cel de-al treilea film al regizorului cu această tematică, după „Aferim!” (despre existenţa şi efectele rasismului în România modernă) şi „Inimi cicatrizate” (ecranizare a romanului lui M. Blecher, contextualizată istoric), fără a mai vorbi despre spectacolele sale de teatru care bat tot acolo, şi va fi urmat de un film de ficţiune despre masacrele antievreieşti din „Odessa” aflată sub stăpânire românească. În afară de un documentar, puţin văzut, al timişoreanului Florin Iepan, nu prea există nimeni în cinematograful românesc care să se fi gândit să arate ororile acelor ani, felul în care am fost minţiţi de propaganda istoricilor comunişti şi post-comunişti, aşa că demersul încă tânărului regizor, cu toate imperfecţiunile sale, nu poate fi considerat decât salutar.

„Am omorât atâţia jidani, de mi-am săturat ficaţii”

Să nu uităm o vorbă care spune „Cine a ucis va mai ucide”. Spre finalul documentarului lui Radu Jude, este citat un ofiţer român care-i spunea, în timpul războiului, bărbierului său: „Am omorât atâţia jidani, de mi-am săturat ficaţii”. Toleranţa românului este o vorbă goală, îţi dai seama văzând acest film. Nu mă refer la civilizaţia tradiţională, dar, în ce-o priveşte pe cea modernă, prototipul „românului verde” este setat încă de piesele lui Caragiale, puţin spus geniale: este în primul rând Jupân Dumitrache, „proprietar”, „mândru de onoarea lui de familist” şi cetăţean onorabil şi demn, care execută în fiecare seară rondul şi-şi cheamă subordonaţii la gardă. Ferească Dumnezeu ca acestui Jupân Dumitrache să i se dea o armă şi vieţi pe mână, într-un cadru organizat, aşa cum s-a întâmplat de-atâtea ori (vezi şi „Salata” lui Petru Dumitriu, transformată în filmul „O vară de neuitat” de Lucian Pintilie, singurul cineast cu care Jude are oarecare afinităţi, prin oglinda pe care le-o întinde compatrioţilor săi, demers evident neplăcut acestora) şi, cu siguranţă, se va mai întâmpla.

Chiar dacă la retragerea armatei române din Basarabia s-au întâmplat anumite „vexaţiuni” din partea unor evrei localnici, reacţiile trebuiau să fie punctuale şi raţionale şi nu justifică, ulterior, năpustirea (de către o armată organizată!) asupra unor întregi localităţi cu populaţie evreiască, printre care femei, bătrâni şi copii (pogromul de la Iaşi, „trenurile morţii” şi deportările în Transnistria), se scrie în jurnalul medicului evreu Emil Dorian, a cărui lectură acompaniază în cea mai mare parte a filmului fotografiile colecţiei Costică Acsinte (avem însă, din plin, şi celebrele cântece legionare – complet cretine şi inepte – sau discursurile patriotarde ale unor Carol al II-lea sau Antonescu, pe lângă care Ceauşescu pare mic copil). O posibilă explicaţie (dar nu şi justificare) ar fi doar caracterul absolut sălbatic (la adresa populaţiei civile) al acelui război, cu aspect de năvălire de hoarde barbare, mai întâi de la Vest spre Est, ulterior de la Est la Vest, caracter căruia i-a căzut victimă armata antonesciană. Sunt greu de explicat rădăcinile acestei dezlănţuiri de sălbăticie, cert e că resorturile ei se aflau adânc în oamenii acelei vremi, aşteptând doar să fie activate.

image
Ţara moartă

Oricine dintre noi poate fi un Domn Bebe

A urmat, după război, denunţarea şi exterminarea unor întregi categorii sociale: chiaburii, intelectualii şovăielnici etc., aşa cum filmul lui Jude sugerează spre sfârşit (aceeaşi voce care chema la „războiul sfânt” contra fiarei bolşevice scandează acum, entuziastă, „U-Re-Se-Se” şi vorbeşte despre vechea şi marea prietenie româno-sovietică). Iar acum? „Au prezentul nu ni-i mare?” Dacă ne uităm cu atenţie la preocupările actuale ale compatrioţilor noştri, observăm că ele se reduc la ceea ce etologul britanic Desmond Morris, în cartea „Maimuţa goală”, definea drept „însemne ale statutului” (adică cele care-ţi indică un loc privilegiat în haită, pentru că, să nu fim naivi, din punct de vedere biologic nu suntem altceva, şi aici mă refer la specie, nu doar la români): mersul cu o maşină cât mai mare şi mai scumpă (la asta se reduce dragostea noastră de tehnologie); plimbarea cu un câine cât mai fioros şi mai scump (la asta se reduce dragostea noastră de animale); jucatul, în ce-i priveşte pe copii, unui joc video cât mai violent şi mai scump; mersul la un film cât mai violent şi la un mall cât mai scump – sau, echivalent, la o comedie cât mai cretină (la asta se reduce dragostea noastră de cultură şi de frumos) etc. etc. Violenţa şi spiritul de haită sunt adânc înrădăcinate în noi, şi nu ne poate schimba nimeni şi nimic.

Ferească Dumnezeu ca vremurile să se schimbe din nou şi ca românul să trebuiască iarăşi să ucidă, să ia „în vârful baionetei” (oricât de perfecţionată tehnologic) „jidani”, „bandiţi” sau mai ştiu eu ce altceva, pentru că o va face cu mare încântare şi va avea satisfacţia sentimentului datoriei împlinite. Am lucrat mai mulţi ani într-un post de televiziune (zice-se rău famat), şi am fost uimit de cantitatea de rasism, ură şi xenofobie pe care-am întâlnit-o la unii dintre oamenii de-acolo. Un fel de contact, pentru care nu-mi pare rău, cu „lumea proastă”, dar nu simplă (adică nu amărâţii, săraci la propriu şi săraci cu duhul, care nu au nici o vină şi de care face mişto unul, pe nedrept, la emisiunea „Starea naţiei” a lui Dragoş Pătraru), imbecili cu pretenţii („proprietari“), din rândul cărora s-au recrutat şi cei care-au făcut crimele despre care vorbeam mai sus. Astfel de indivizi, care trăiesc printre noi, de-abia aşteaptă ca vremurile să se schimbe şi să-şi „sature ficaţii” omorând ţigani, gay, arabi sau ce s-o mai găsi atunci (nu fabulez, pentru că îi citez, e „materialul clientului”). Am dat mereu exemplul lui Domnu’ Bebe, „agentul răului” din „432”: un individ şters, care trece neobservat printre noi, dar care, având fetele respective pe mână, devine Diavol (de fapt, nu devine, ci are ocazia să se exprime ca atare). Imaginaţi-vă ce-ar face un astfel de exemplar într-un război sau o altă catastrofă, momentul în care fiinţa umană devine ceea ce este cu adevărat în interiorul său, în care „totul este permis” şi se vede dacă mai funcţionează (sau dacă există) „legea morală”.

Maimuţa goală

Citeşte şi:

„Adevărul despre Holocaust, spus de Imre Tóth în nici 100 de pagini“

„Mi se pare dezgustător că legionarii sau mareşalul Antonescu sunt încă văzuţi ca nişte patrioţi“ – interviul cu Radu Jude ocazionat de premiera filmului „Inimi cicatrizate“

Ţara moartă

„Falnic,-armia română“...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite