De la călăi la lăutari: istoria ţiganilor din Ţările Române
0
Pentru a defini etnonimul „ţigan” apelăm la prestigiosul „Oxford Dictionary” şi aflăm că „gipsy” (termenul folosit de englezi) este „member of a wandering race (called by themselves Rommany) of Hindu origin with dark skin and hair, living by basket-making, horse-dealing, fortune telling etc”. Este o definiţie realizată la sfârşitul secolului al XX-lea.
„Membru al unei rase hinduse hoinare, autointitulaţi romani, cu pielea şi părul închise la culoare, care-şi câştigă existenţa din împletirea coşurilor, comerţul cu cai şi ghicitul viitorul” - aceasta ar fi traducerea adaptată din „Oxford Dictionary” a definiţiei „ţigan”, de la finele secolului al XX-lea, când misterul originii lor a fost în mare parte elucidat. Dar, în continuare, circulă mai multe ipoteze privind originea şi procesul imigraţionist spre Europa al ţiganilor.
Denumirile ţiganilor
Termenul ţtigan" este unul greco-bizantin - atsigani - de neatins (din verbul athiggainein - a nu atinge), dat unei secte creştine din secolul al VIII-lea din Frigia, ai cărei adepţi considerau o întinare contactul cu anumite obiecte sau numai vederea lor. Printr-o răstunare de sens este atribuit ţiganilor.
Grecii i-au numit „atsigani" şi „cativeli", turcii le ziceau „arami" şi „thingenes", ungurii i-au numit „czigany" şi „faraontseg", italienii - „zingari", germanii - „zigeuner", portughezii - „ciganos", popoarele slave - „ţigani", francezii - „vomi" si „bohemiens", englezii - „gipsy", popoarele nordice - „tartares" şi „saraceni", belgienii şi olandezii - „idolatres" şi „heiden", spanolii - „gitanos" şi „egipsyano".
Constatăm că numele exprimă o posibilă provenienţă. M. Block scria în 1938: „La Egipt ar trebui să ne gândim văzând proporţiile impozante ale pieptului la femeia ţigancă; asemănarea în destinele seculare ar vorbi de o origine iudaică; aspectul exterior, felul apariţiei ar viza pe tătari, mongoli. Aceasta ar fi dus adevăr la oarecari convingeri dacă ţiganii n-ar fi avut idiomul lor particular". Într-adevar, limba ţiganilor a fost cea care a oferit argumente privind originea lor: India. În 1763, Istvan Valvy, student maghiar la Universitatea din Leyden, cunoaşte trei indieni din Malabra şi constată asemănarea între limba ţiganilor din Ungaria, din districtul Comorn şi limba indienilor malabrezi.
La astfel de concluzii au ajuns şi filologii germani I.C. Rudier şi Kraus Zippel şi istoricul Grellman - origine industana. J.J. Vaillant, în 1857, menţiona înrudirea limbii ţiganilor cu limba neoariană din India de nord.
Istoricii şi istoria ţiganilor
În spaţiul românesc, cel care le-a acordat primul atenţia sa a fost Dimitrie Cantemir, dar acesta se arată dezorientat în ceea ce priveşte originea lor, iar D. Fotino, care le dedica spaţii importante în „Istoria Daciei" din anul 1819, nu pomeneşte locul de unde au venit în Ţările Române.
M. Kogâlniceanu, realizatorul unui prim studiu referitor la ţiganii din Ţările Române în anul 1837, introduce în istoriografia românescă cercetările şcolii germane de istorie, afirmând originea lor indiană. Pe aceeiaşi poziţie s-au aflat şi alti autori români: M. Stăatescu (1884), Dimitrie Dan (1893), A.D. Xenopol (1895), N. Iorga (1930), G. Potra (1939), I. Chelcea (1944), A. Gonta (1986), V. Achim (1998) etc.
Studiile de mitologie românească menţionează tradiţii conform cărora ţiganii sunt egipteni, urmaşi ai oastei faraonului sau că ar fi descendenţi ai biblicului Ham, care ar fi fost blestemat de tatăl său Noe să aibă o culoare negricioasă şi să fie nomad. Ham l-ar fi înnegrit pe tatăl său cu tăciuni, profitând de goliciunea în care se afla ca urmare a consumării unei băuturi alcoolice puternice. Ţiganii erau numiţi de popor hamiţi, harapi sau faraoni. M. Block arată că ei sunt socotiţi a fi supravietuitorii oastei faraonului înecată în Marea Roşie.
Dacă originea lor indiană a fost acceptată în cvasitotalitate de istoriografie, argumentul lingvistic fiind se pare hotărâtor, asupra perioadei şi a modului de pătrundere a ţiganilor în Europa şi în special în mediul românesc sunt în circulaţie mai multe teorii, cu mai multă sau mai puţină greutate ştiinţifică.
Foto dreapta: Un afiş care anunţa scoaterea la licitaţie a unor sclavi ţigani, în Bucureştiul anului 1852 Sursă: wikipedia.org
Dimitrie Cantemir scria despre „ţiganii cei cu mulţi copii": „Aceştia sunt împrăştiaţi ici şi colo în toată Moldova şi nu există boier să nu aibă în stăpânirea sa câteva salase de-ale lor. De unde şi când a venit acest neam în Moldova? Nu ştiu nici ei însişi şi nici nu se găseşte nimic despre ei în cronicele nostre. Toţi ţiganii, din toate ţinuturile, au acelaşi grai amestecat cu multe cuvinte persieneşti şi greceşti".
N. Iorga şi C.C. Giurescu au emis ipoteza ca robii ţigani au sosit în spaţiul românesc odată cu tătarii.
N. Iorga afirma: „Ţiganii arată prin organizarea lor actuală care era cea a romanilor în secolul al XIII-lea, căpeteniile lor, voievozii poartă părul lung, papuci de purpură, au sub ascultarea lor juzi; numele principilor romani au fost adoptate de robii lor: Vlad, Dan, Radu. Ei păstrează chiar şi unele particularităţi de limba arhaică".
Dar „Evul Mediu intunecat" oferă destul de puţine mărturii despre pământul românesc şi despre locuitorii săi, o situaţie asemănătoare înregistrându-se şi în restul Europei. O mărturie, dar nu indeajuns de bine verificată, aparţine lui J.P. Ludwig, care a aflat dintr-o cronică („Cronica boema", se pare) despre „cingarii" aflaţi în armatele lui Bela al IV-lea pe la 1250, dar documentar sunt amintiţi pentru prima dată în Serbia anului 1348.
Numele şi prezenţa in limba lor a mai multor cuvinte greceşti arată culoarul lor de sosire din Balcani spre Ţările Române. De altfel, numele pe care şi-l dau ei insişi este de romi, o consecinţă a locuirii lor mai îndelungate în Imperiul Bizantin, ce devenise „romeu”.
Se încarcă comentariile...
