Semnul disputei a apărut încă din epoca romană târzie, când reforma împăratului Theodosius cel Mare a împărţit lumea europeană între ”Est” şi ”Vest” pe Drava, în anul 395 p.Chr.

Dacă spaţiul romanităţii orientale nord-dunărene a rămas ca o citadelă, penetraţia slavă din secolele VII-XII a făcut ca în spaţiul ex iugoslav să apară statul slavilor de sud, al sârbilor.

Cooperarea medievală româno-sârbă a fost de durată. În 1389, după bătălia de la Kossovopolje, spaţiul sârbesc a fost ocupat de turci, iar unul dintre cnejii sârbi şi-a găsit sfârşitul luptând de partea otomană, sub steagul lui Baiazid, la Rovine, împotriva românilor conduşi de Mircea cel Bătrân. Din Serbia, a pornit cuviosul Nicodim, cel care a pus bazele primelor mănăstiri ortodoxe, la Vodiţa, Tismana.

Ocuparea localităţilor Smederevo şi Belgrad echivala cu o a doua cucerire a Constantinopolului, însă personalitatea care s-a opus a fost Iancu de Hunedoara care a reuşit să reziste la Belgrad, după ce Bizanţul căzuse sub asediul lui Mahomed Cuceritoritorul.

Un moment de cotitură l-a reprezentat momentul în care Mihai Viteazul a încercat să coalizeze forţele oprimate din Balcani, contra Imperiului Otoman. Românii sud-dunăreni l-au avut ca reprezentant pe haidulcul Baba-Novac, care a plătit cu viaţa, mai târziu devotamentul faţă de cauza românească.

Epoca modernă a făcut ca atât Serbia (ocupată de turci) şi Ţara Românească (aflată sub suzeranitate) să cunoască mişcările lui Karageorge şi Tudor Vladimirescu.

În permanenţă, Imperiul Habsburgic (Austro-Ungaria după 1867) şi Rusia Ţaristă au căutat să apropie când Serbia, când Bulgaria, când România de interesele lor, deoarce, din punct de vedere geopolitic erau cel mai aproape de Balcani.

Apropierea sârbo-austro-ungară sau austro-ungaro-bulgară a fost folosită de Rusia care a întreţinut o mişcare filorusă inclusiv în România. Mişcarea iconarilor, cei care vindeau icoane cu chipul familiei ţariste şi narodnicismul au încercat să semene dihonie în România. Până la moartea suspectă a fiului cel mare al lui Alexandru Ioan Cuza, folosit de propaganda rusească, împotriva regelui Carol, Rusia s-a folosit de imaginea lui Cuza, cel care a trimis 30 000 puşti în Serbia, atrăgând amiciţia regelui Serbiei (amico certo in re incerta), cu voia acestei puteri.

Deconspirarea activităţilor subversive ale agentului A.A.Hitrovo de către ziarişti infiltraţi în sediul Legaţiei, inclusiv sumele de bani plătite agitatorilor, pierderea neanunţată la timp a cifrului diplomatic de către un agent austro-ungar şi „recuperarea amicală” de către români, nemulţumirea Austro-Ungariei faţă de faptul că nu luase Boznia-Hertegovina, a făcut ca „mămăliga” să explodeze la 1907. Nu ştiu cum se face, dar răscoala a izbucnit pe moşia trustului Fischer, furnizorul nr.1 de fân pentru armata austro-ungară. La fel, e cam mare coincidenţă cum în ziua în care Bulgaria şi-a proclamat independenţa, Bosnia-Hertegovina, o regiune nedelimitată etnic şi confesional a ajuns sub stăpânirea Austro-Ungariei.

Dacă tot n-a ieşit lipeala ruşilor cu însurătoarea lui Ferdinand cu o rusoaică, la un moment dat, un ataşat militar sârb, lt.coloneul Subotic a fost prins cum dădea informaţii ruşilor despre detaliile strategice ale podului de la Cernavodă, construit de Anghel Saligny. Dacă facem un arc peste timp, vedem că treaba cu podurile era pe placul cominterniştilor care doreau să destrame România.

După războiul sârbo-bulgar din 1884-1885, a urmat povestea Rumeliei Orientale, alipite la principatul autonom al Bulgariei şi cea a posibilei uniri a României şi Bulgariei sub sceptrul lui Carol I.

Cât de mare o fi fost prietenia noastră cu sârbii nu se ştie. Întâi, a venit afacerea cu Banatul sârbesc, când ambiţia nemăsurată a lui Take Ionescu, cel ce adorit să fie prim-ministru, a făcut ca graniţa României cu Iugoslavia să nu fie la Belgrad. Regele Serbiei, Alexandru, căsătorit cu Mărioara, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, numită ”soacra Balcanilor”, după înrudirea şi cu regele Greciei (eşuată în cele din urmă) a fost asasinat la Marsilia, de către un extremist.

Românii, bulgarii şi sârbii au o mare problemă: chestiunea românilor sud-dunăreni. Ramura sudică a romanităţii orientale, românii macedoneni, nu puteau fi ocoliţi în chestiunea macedoneană. Iradeaua din 1905, dată de otomani, a fost singurul act de recunoaştere pentru ei, act pe care Bulgaria nu l-a acceptat după 1908. Astfel ajungem la chestiunea Cadrilaterului, pe care un Ionel Brătianu înţelegea să-l obţină drept o compensaţie pentru nerecunoaşterea drepturilor românilor din Balcani.

Multă vreme s-a bătut monedă pe prietenia lui Tito cu Ceauşescu. Tito a fost un cominternist vechi, care a folosit avantajul că nu a avut trupe sovietice, deoarece, adjunctului său, Stalin îi spusese că armata unui stat ducea cu ea sistemul politic de acolo. Pe vremuri, o caricatură îl arăta pe Hrusciov cum îi pupa mâna reginei Angliei. Un ziarist întreba că nu îi era greu, iar Hrusciov a răspuns că e o bagatelă, pe lângă hemoroizii lui Tito.

Pe Tito l-au vrut şi unii şi ceilalţi, ceea ce nu s-a întâmplat cu Ceauşescu, prieten de ocazie cu Tito, că tot a venit ruptura sino-sovietică, iar apropierea sino-americană s-a făcut pe la Bucureşti.

România a greşit fundamental că a recunoscut Republica Moldova. Bine măcar că nu a recunoscut Kosovo, deşi guvernanţii de la Bucureşti puteau să joace mai tare în privinţa românilor timoceni care pier sub privirile nepăsătoare ale unui premier sau preşedinte de cameră care au aere de scara blocului şi refuză să participe la dineul oficial patronat de preşedinte. Cum, Doamne iartă-mă, să dea cineva mai mult de o ceapă degerată pe diplomaţia noastră, dacă măcar de Ziua Naţională nu băgăm gunoiul sub preş, nu pot să înţeleg.

Iugoslavia a fost spartă, Serbia rămânând ca şi până acum un spaţiu al constrastelor.

Naţionalismul lor, care a dat foc lumii la 1914, când un sârb fanatic mânat de la spate de serviciile secrete l-a omorât pe cel ce dorea federalizarea Austro-Ungariei şi cu atitudinea binevoitoare a lui Clemenceau, implicat şi în sinuciderea regizată a prinţului Rudolf la Mayerling a continuat. Sârbii nu pot să renunţe. Deşi nu şi-au dorit-o, ei sunt capul de pod al Rusiei în Balcani, cam de pe la 1878, când şi-au dobândit independenţa odată cu noi.

Grecia e în criză, Serbia nu poate intra în Uniunea Europeană, tocmai din cauza problemei minorităţilor, iar la Bucureşti unii nu vor să bea şampanie cu altul.

Serbia este un David, care l-a înfruntat pe Goliath. România încă mai aşteaptă. Românii suferă nedreptăţile unei majorităţi de 70 % din scara de bloc care a votat la ultimele alegeri. Cu asemenea politică, riscăm să ratăm viitorul. În 2014 vin fondurile structurale. Noi nu avem nici guvern, nici regionalizare, nici politici, nici strategiii. În plus, prin secuime umblă secuii pe la cuiele grenadelor, iar pe la palatul Victoria sau pe la cel al Parlamentului, dacă o fi sunat deşteptătorul se crede că se ciocnesc ouăle de Paşti. Sper din tot sufletul să nu fie Paştele cailor.