Cuza nu poate fi înţeles dacă nu îl situăm în contextul epocii, o epocă despre care putem spune fără să greşim că a fost una revoluţionară, dominată de o gândire radicală, până la urmă. Un astfel de radicalism găsim la mai toţi paşoptiştii, oameni cu studii serioase în Occident, dar mai ales cu marea calitate de a înţelege ce văd acolo şi cât de important este să se întâmple şi în Principate lucruri identice. Ei au fost inteligenţa colectivă, motorul schimbărilor, iar Cuza instrumentul schimbării. Misiune de care s-a achitat foarte bine, până la urmă.

Ce-i datorăm lui Cuza, dincolo de toate reproşurile care i se aduc acum, nu de puţine ori interesat, pe o agendă care are multe legături cu prezentul imediat? Instituţii, legi, regulamente, adică elementele care au structurat Principatele Unite ca un stat modern, sincron cu statele europene. Nu este puţin lucru, într-un spaţiu în care lipsa de reguli a fost dominantă mai bine de cinci secole, până la mijlocul secolului XIX! Că acele instituţii au apărut şi au trebuit să funcţioneze într-o cultură politică şi civică profund viciată de corupţie şi de domnia bunului plac, da, este la fel de adevărat. Dar ni se pare că s-a schimbat ceva esenţial în această cultură, la 160 de ani de la introducerea reformelor lui Cuza? El a avut şapte ani să schimbe ceva, noi, naţiunea română, mai bine de un secol şi jumătate. Nu cred că ne-am descurcat strălucit în acest domeniu! Nu este o scuză pentru derivele sale autoritare, este doar o punere în context.

Discutând despre Cuza, discutăm despre procesul de modernizare a naţiunii române. El a pus bazele, inspirat şi ghidat de acea inteligenţă colectivă, care a fost generaţia paşoptistă. Generaţie care, după două decenii de la momentul fondator, începea deja să se destrame, să acţioneze după altă agendă, să servească alte interese. Politica lui Cuza a accelerat, într-un fel, această dezagregare. Destrămarea consensului paşoptist a însemnat şi rămânerea modernizării la un stadiu superficial, o problemă mai degrabă a elitelor. Nu e singurul moment de acest gen: aşa a fost şi după Marea Unire, aşa a fost şi după Revoluţia Română din decembrie 1989. Această modernizare superficială a dus, în cele din urmă, la ratarea dezvoltării. Şi asta este principala noastră slăbiciune, aşa a fost mereu după momentul 1848.

Ce avem de învăţat din vremea lui Cuza? Că schimbarea cere consens la nivelul elitelor şi sprijin la nivelul maselor. Adică acea solidaritate naţională şi socială care ne lipseşte dureros şi acum, în faţa unei crize fără precedent. Că obţinerea sprijinului popular pentru schimbare nu este un lucru atât de simplu pe cât pare, iar mâna forte, poate necesară în anumite momente, nu poate fi folosită discreţionar, în afara unui control al naţiunii suverane. Şi mai învăţăm ceva: cei care rămân în istorie sunt cei care, cu toate slăbiciunile şi greşelilor lor, construiesc, nu distrug. Iar Cuza a fost, orice s-ar spune, un constructor. Adică ceva care ne incomodează mereu şi mereu. Pentru că ne pune în faţa unor alegeri. Şi nu ne place să facem alegeri. Pentru că avem talentul de a face alegeri proaste în cele mai nepotrivite momente.