Cum a sacrificat Ceauşescu bunele relaţii cu Israelul pentru pieţele africane

Susţinându-l pe Yasser Arafat, Ceauşescu şi-a compromis relaţiile cu Israelul

La începutul anilor ’70, Ceauşescu a orientat comerţul exterior spre ţările africane şi arabe. Pentru a-i „îmblânzi“ pe noii parteneri a trebuit să condamne politica de forţă a Israelului.

Ceauşescu începuse să se împrumute mult de pe piaţa financiară occidentală după Congresul al X-lea al PCR (august 1969). Visa la o economie puternică şi independenţă faţă de Moscova. Ca să acopere creditele externe, trebuiau penetrate noi pieţe de desfacere. Produsele româneşti făceau faţă cu greu pretenţiilor consumatorilor din ţările dezvoltate, astfel că rămânea de prospectat „lumea a treia“. România avusese relaţii economice cu statele africane şi înainte de 1965. Ieşiseră din epoca colonială în anii ’50-’60, iar Uniunea Sovietică şi aliaţii săi se implicaseră în susţinerea lor ideologică în lupta cu „imperialiştii“.

Reevaluarea relaţiilor cu Israelul
România îşi stricase însă bunele relaţii cu statele din Africa în 1967. Guvernul de la Bucureşti a refuzat atunci să condamne Israelul pentru „războiul de şase zile“, stârnind mânia ţărilor din regiune, solidare cu Egiptul. Africanii considerau Israelului un factor de instabilitate în regiune şi avanpost al „imperialismului american“. Vapoarele româneşti care se îndreptau cu mărfuri spre Asia aveau parte de tot felul de şicane în timpul acostării în porturile africane, a relatat Corneliu Mănescu, ministru de Externe în 1967 (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr“, Bucureşti, Compania, 2008). Deşi oficial nu s-au rupt relaţiile diplomatice, au scăzut schimburile. România a pierdut aproximativ un miliard de dolari ca urmare a slăbirii relaţiilor comerciale cu ţările africane după „războiul de şase zile“, aprecia şi Ştefan Andrei (Lavinia Betea, „Ştefan Andrei, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli“, Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2011).
Un titlu de glorie şi-a făcut Ceauşescu în noiembrie 1967 din contribuţia României la Rezoluţia ONU privind conflictul arabo-israelian. Însă cu timpul s-a arătat nemulţumit de politica Tel Aviv-ului. Statul evreu refuza să-şi retragă trupele din teritoriile ocupate, fiind acuzat de abuzuri împotriva palestinienilor. Ceauşescu a susţinut public pentru prima dată cauza palestiniană în decembrie 1969. La solicitarea ONU, România a donat produse şi medicamente pentru ajutorarea refugiaţilor palestinieni în valoare de 120.000 lei valută. În lunile următoare, a continuat strategia de sensibilizare a lumii arabe. Analizând în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din 16 februarie 1970 problema Orientului Mijlociu, aprecia că politica agresivă a Israelului avea trei componente. Întâi că armata statului evreu lansa raiduri aeriene în ţările vecine, încălcându-le suveranitatea. În al doilea rând, Israelul refuza să aplice rezoluţia ONU din noiembrie 1967 de retragere a trupelor din teritoriile ocupate. În al treilea rând, victimă perpetuă a represaliilor israeliene era populaţia palestiniană. În consecinţă, a recomandat Consiliului de Miniştri „rezerve şi reţineri“ în relaţiile cu Israelul şi contactele restrânse la acţiuni diplomatice şi culturale. Pentru a semnala internaţional noua politică, diplomaţii urmau să condamne „cu mai multă fermitate“ represaliile statului evreu contra ţărilor arabe. Un semn ar fi fost şi absenţa ambasadorului României la Tel Aviv o perioadă mai îndelungată, recomanda Ceauşescu. Ministerul Comerţului Exterior era atenţionat să nu livreze mărfuri strategice, pentru a nu întări capacitatea de represiune a statului evreu.

Ceauşescu şi statul palestinian independent
În paralel, Ministerul de Externe şi Secţia Internaţională a CC al PCR au iniţiat un program de intensificare a contactelor politice, culturale şi economice cu ţările arabe. Ceauşescu vedea acum în „problema palestiniană“ cheia relaţiilor cu ţările din Orientul Mijlociu şi Africa. A decis ca România să militeze pentru crearea unui stat palestinian independent  .
Şi-a lansat curând noua politică pro-arabă condamnând public statul evreu la 13 mai 1970 pentru pătrunderea armatei israeliene în sudul Libanului. „Guvernul Israelului şi-a asumat o grea răspundere săvârşind acest atac“, a susţinut un comunicat public emis de MAE. „Nici un stat nu-şi poate aroga dreptul să pătrundă cu forţele armate pe teritoriul altui stat“ . 

Ceauşescu, în turneu african
Declaraţiile lui Ceauşescu au fost pe placul preşedintelui egiptean Gamel Abdel Nasser, dar şi a celorlalţi lideri africani. Între 1970 şi 1971, o serie de ministere au fost implicate într-o campanie de contactare a statelor din Africa. După mărturia lui Ştefan Andrei, Ceauşescu acorda deosebită atenţie respectivei campanii. În calitate de adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCR, Andrei a negociat pentru Ceauşescu întâlniri la nivel înalt şi a elaborat în avans documentele oficiale ale întrevederilor.
Vizita lui Ceauşescu în Africa a fost programată în perioada 11 martie – 6 aprilie 1972. Au fost incluse în itinerar următoarele state: Algeria (11-16 martie), Republica Africa Centrală (16-18 martie), Congo (18-21 martie), Zair (21-23 martie), Zambia (23-27 martie), Tanzania (27-30 martie), Sudan (30 martie – 2 aprilie) şi Egipt (2-6 aprilie). Timp de aproximativ o lună, Ceauşescu s-a întâlnit cu şefii statelor gazdă, a vizitat zeci de obiective economice şi a intermediat semnarea unor contracte comerciale. S-a mai întâlnit şi cu liderii exilaţi ai mişcărilor de eliberare naţională din Africa de Sud, Angola şi Palestina.
L-a însoţit un alai de 65 persoane – consilieri şi experţi, personal tehnic (traducători, stenografi), ofiţeri de Securitate, grupul de presă, personalul de deservire şi două echipaje de avioane .

Citiţi marţi, 19 februarie 2013, pe www.adevarul.ro, despre vizita lui Ceauşescu în Algeria (11-16 martie 1972)