Cum a văzut Hitler actul de la 23 august 1944
0Deşi nearieni, românii erau constant lăudaţi de propaganda nazistă din vara anului 1944. Docili, ei încasau bombele anglo-americane şi gloanţele sovietice în sectoarele de front care le fuseseră repartizate.
Actualităţile germane îi arătau pe români ca fiind, în principiu, nişte ţărani veseli şi muncitori, dar şi soldaţi curajoşi, care aleseseră să fie de partea cea bună a istoriei. Această media favorabilă fusese plătită cu sute de mii de morţi şi milioane de tone de benzină şi ulei. Lucrurile se vor schimba şi, brusc, simpaticii amici ai saşilor şi secuilor vor deveni nişte trădători laşi şi inconştienţi, care nu merită altceva decât o pedeapsă aspră. Vom analiza în cele ce urmează schimbarea de atitudine a propagandei germane faţă de România imediat după insurecţia de la 23 august 1944 şi vom descoperi cu uimire că vocea celui care pierde va rămâne, peste decenii, aceeaşi. Articolul de faţă abundă în citate naziste – unele greu de suportat, chiar şi într-o lucrare istorică – pentru a-i putea permite cititorului de astăzi să compare construcţiile mentale de atunci cu cele din ziua de astăzi. Goliciunea ideologiei trecute va fi astfel recunoscută şi va putea fi citată pentru a stigmatiza astăzi tot ceea ce îi seamănă.
Un preludiu de foc
După o pregătire de câteva luni de zile, Frontul 2 şi 3 Ucrainean atacă în ziua de duminică, 20 august 1944, forţele unite ale Germaniei – Armata a 6-a – şi ale României – Armatele 3 şi 4. Exact ca la Stalingrad, sovieticii atacă pe flancuri, încercuind pentru a doua oară în istorie proaspăt refăcuta armată a 6-a germană. Până la 23 august 1944, Armata Roşie ocupă zilnic câte un teritoriu egal cu fostul cadrilater românesc. Şirul de cazemate denumite „Aliniamentul Traian” – aproximativ 200 km – şi „Aliniamentul Ştefan” – aproximativ 100 km – sunt depăşite prin laterale şi atacate din spate. Regatul României şi Reichul German nu au ce să opună acestui val nimicitor. E o chestiunde de zile până când România va dispărea de pe hartă şi o chestiune de luni până când germanii vor începe să-şi apere împărăţia din interiorul vechilor hotare. Românii sunt încă fraţii de arme ai germanilor, dar de câteva săptămâni, Regele Mihai pregăteşte, împreună cu câţiva apropiaţi, o lovitură excepţională.
Miercuri, 23 august 1944, Bucureşti
La numai o oră şi jumătate de când Mareşalul Ion Antonescu intra în ultima audienţă din cariera sa, dr. Stelzer, consilierul de legaţie, funcţionarul german cu cel mai înalt grad din Bucureşti, convoacă în şedinţă extraordinară pe toţi şefii serviciilor germane existente în Capitală. Era ora 17:00 şi totul părea sub control, chiar şi o posibilă lovitură de stat. Nimeni nu bănuia că în sânul acestei celule de criză, în această ţară care devenise de curând cel mai important aliat al Germaniei[1], cineva – din motive greu de înţeles, cel mai probabil carieristice, pur egoiste – va da propria sa lovitură, destabilizând iremediabil situaţia şi adăugând astfel zeci de mii de morţi inutile în sinistrele statistici ale celui de-Al Doilea Război Mondial.
Se încarcă comentariile...
