Cum ne-am petrecut Marele Război. România contra România: „băcanul ramolit” şi „prinţesa de ospiciu”
0
1914-1918. Inventarul lucrurilor care ne-au divizat odată, tăind suficient de adânc cât să lase urme până astăzi, continuă. Urmează povestea unei despărţiri radicale: cea a României unora – germanofilii – de România celorlalţi - germanofobii.
Sunt ani în istoria unei ţări când timpul renunţă să mai aibă răbdare şi-i forţează pe oameni să decidă, pe loc şi fără recurs, ce vor să facă în continuare cu toată viaţa lor. Sunt ani care măsoară nu atât distanţa dintre caractere şi canalii, dintre oportunişti şi consecvenţi, dintre buni şi răi, cât mai ales pe cea dintre norocoşi şi ghinionişti.
1916 este un astfel de an în istoria României. E anul în care se decide intrarea în Primul Război Mondial alături de Rusia şi împotriva Germaniei, dar şi anul în care Bucureştiul este părăsit în degringoladă de toate instituţiile puterii de stat şi lăsat sub ocupaţia trupelor celui de-al Doilea Reich. De ambele evenimente, România contemporană îşi aminteşte în tuşe vii, pentru că amândouă sunt, într-un fel sau altul, printre cauzele care aveau să producă, în 1918, halucinantul efect consemnat în manuale sub denumirea de Marea Unire.
Uluitor, sub toate aspectele, pentru cei care l-au trăit, acel 1 Decembrie de acum 94 de ani a funcţionat ca tranchilizant istoric pentru toate generaţiile care au urmat. Iar prima anestezie a fost suferită chiar de ghinionistul 1916, transformat dintr-un an al îndoielilor şi temerilor, într-unul al deciziilor mari, jucate cu inspiraţie pe muchia ascuţită a istoriei. 1916 n-a fost însă aşa, la fel cum 1866 n-a venit la pachet cu o îmbrăţişare triumfală a monarhiei la Bucureşti.
Seria editorială “Ce facem cu România”, realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media Republicii de la Ploieşti e urmată de o nouă fisură, fundamentală pentru a explica România modernă.
La Bucureşti, odată cu 1916, două ţări începeau să funcţioneze în paralel în minţile şi sufletele celor însărcinaţi să gestioneze România din realitate. Consensul general promovat în cărţile de istorie ale prezentului, cu privire la opinia publică decisă in corpore să lupte pentru idealul unei ţări reîntregite, n-a există, de fapt, niciodată. A existat, însă, o bătălie uitată în tranşeele pline de mituri ale istoriei. Aceasta este povestea unei opoziţii care, deşi a sfârşit prin a inaugura primele dezbateri publice din jurul Marii Uniri, nu a adus decât o despărţire radicală: cea a României unora – germanofilii – de România celorlalţi - germanofobii.
Rege german, influenţă franceză
Viaţa se încăpăţânează de multe ori să fie aşa şi aşa. La instaurarea lui Carol I, cafenelele Bucureştilor au vuit de nemulţumire, vocile radicale fiind puţin prietenoase ideii de a avea o dinastie germană pe malurile Dâmboviţei, acolo unde Franţa a fost mereu iubirea care nu se uită. Carol a venit însă să conducă destinele unui loc pe care nu-l cunoştea, a vrut de multe ori să renunţe, a trecut peste episodica Republică de la Ploieşti şi peste faptul că tocmai Ion Brătianu, care negociase urcarea sa pe tron, conspirase în vederea răsturnării sale, a obţinut independenţa micului său regat şi a învăţat, poate cu mult înaintea altora, că România este altfel. Acomodarea nu l-a făcut însă să uite cine este. Iar Carol I, deşi al României, a rămas toată viaţa un german.
Iată şi România sa, în prag de secol XX, aşadar după mai bine de trei decenii de monarhie şi după o perioadă de stabilitate şi modernizare pe care e imposibil să n-o asociezi cu domnia primului Hohenzollern aşezat pe tron la Bucureşti: “Aseară balul Curţii. După supeu, lungă întreţinere cu Regele, care se retrăsese spre colţ pentru a putea vorbi în libertate. Afirmaţiune că guvernul este aşa de slab că nu ai decât să sufli pe dânsul pentru a-l vedea picând. Nemulţumire adâncă de faptul că influenţa franceză redevine la modă, că ofiţerii se trimit iar în Franţa. ‘Situaţiunea mea e grea, Franţa ne-a dat totdeauna cu piciorul’”. Notiţele aparţin Memoriilor liderului conservator Alexandru Marghiloman, sunt din ianuarie 1900 şi descriu în tuşe groase ţara pe care Carol I urma s-o lase moştenire.
1900!, primul rege al românilor are deja 34 de ani de domnie în spate, dar există încă o linie invizibilă care-l separă pe domnul german de ceilalţi domni, cei cu joben din prăvăliile Micului Paris sau cei fără, muncind pe ogoarele ţării, analfabeţi şi fără speranţe prea mari de mai bine. Caragiale, încă în viaţă, înţelegea mai bine decât regele său că fractura nu putea fi tratată nici prin consilii, nici prin reforme, nici prin alianţe de taină. Ea mergea mult mai adânc, în modul în care crescuse România veche pe al cărui trup fusese grefată monarhia, dar al cărei spirit rămăsese intact.
Caragiale o va scrie mai târziu, în 1907, deja emigrat la Berlin: cineva trebuie să dea o lovitură de stat şi să schimbe tot pentru a îndrepta relele pe care este aşezată România. Dramaturgul a mai trăit cinci ani, până în 1912, fără a vedea nimic din schimbările pe care le visase. Regele Carol i-a mai supravieţuit alţi doi ani, nu înainte de a se asigura că ţara pe care o cârmuia de 48 de ani nu va intra în Marele Război – început în iulie 1914 – împotriva patriei sale, Germania.
Fiecare cu politica lui externă
“Acesta este testamentul meu politic la care nu renunţ. Nepotul meu îl va urma”, indica bătrânul Carol în consiliul de coroană din vara acelui 1914 care a hotărât menţinerea ţării în stare de neutralitate. Într-un fel, regele fusese deja înfrânt: dorinţa sa de a alătura România Germaniei, contra Franţei şi Rusiei, nu fusese acceptată. “Ne va aduce onoare şi profit”, insistase Carol în cadrul consiliului. “Tăcere generală”, surprinde Marghiloman în Memorii reacţia produsă de insistenţa monarhului. Astăzi ştim: Regele s-a înşelat. Poate că dorinţa sa ar fi adus onoare, profit însă nu. România era destinată altui traseu.
Într-un alt fel însă, diferit de cel prin care fusese înfrânt, Carol I intuia deja locul neaşteptat în care se aflau seminţele succesului. 9 octombrie 1914, acelaşi Marghiloman îl vizitează pe rege. Ultimele sale cuvinte sunt profetice: “Fiecare om politic îşi creează dreptul de a face politica lui personală cu străinătatea. Românii au fiecare politică lor externă”. Ziua următoare, pe 10 octombrie, Carol se stingea din viaţă, după 48 de ani de domnie. Testamentul său politic avea să fie ignorat de succesorul Ferdinand. Mai mult, însă, până la intrarea în război alături de Franţa şi Rusia, produsă în vara lui 1916, dar mai ales după aceea, fiecare dintre românii cu poziţie şi relaţii din ţara patronată odată de Carol avea să-şi creeze propria politica externă.
DISCORDIA
“Ia-ţi fiii înapoi şi dă-i în armată germană!”
Opoziţia dintre germanofili şi germanofobi e, la bază, opoziţia dintre două opţiuni teritoriale pe care, pe toată durata Marelui Război, România le-a considerat ca fiind imposibil de atins în acelaşi timp. Cei care propuneau o alianţă cu Germania, promovau posibilitatea recuperării Basarabiei. Ceilalţi, susţinătorii intrării în conflict de partea Franţei şi a Rusiei, arătau cu degetul spre Transilvania. Argumentelor teritoriale li s-au adăugat, pe rând, consideraţiile morale: unii spuneau că e imposibil un război alături de inamicul etern, Rusia, şi că e dezonorant să nu respecţi un tratat militar la care România era parte (n.r. Tripla Alianţă, acord semnat între Germania, Italia, Austro-Ungaria), ceilalţi clasau ca “război civil” orice încercare de a “omorî români pentru ca Austria să facă o Bulgarie mare în paguba unei Serbii mici”.
La mijloc, însă, dincolo de pretenţiile ambelor tabere, care susţineau pe diferite voci că reprezintă adevărata opinie publică, ţăranii români erau mai degrabă îngroziţi de perspectivele războiului. Adevărul? În 1914, România rurală – covârşitor majoritară – era profund dezinteresată de cauza Unirii. Constantin Argetoianu notează în memoriile sale câteva impresii din ultima campanie electorală susţinută înainte de intrarea în război: “N-am putut deştepta interesul ţărănimii pentru cauza naţională. Satele sunt indiferente şi ostile războiului, care se rezumă în două noţiuni: concentrare şi rechiziţii”. Însoţit de Octavian Goga, trecut din Transilvania în Vechiul Regat pentru a promova idealurile Unirii, Argetoianu intuia corect oroarea provocată de ideea de a merge pe câmpul de luptă, chiar şi pentru cauza reîntregirii României.
O generală beţie a simţurilor
Rămânea să-şi dispute argumentele savante legate de geopolitică şi strategii militare o opinie publică extrem de restrânsă – evaluată de istorici la sub 10% din totalul populaţiei. După toate datele epocii, aceasta era preponderent francofilă, deci contra Germaniei.
Situaţia e descrisă de Goga în câteva însemnări din 1916. Iată, de pildă, cum arăta Bucureştiul în ziua în care Consiliul de Coroană condus de Regele Ferdinand decidea intrarea României în război alături de forţele Antantei: “Am mers să luăm masa la Capşa. Aici mişcare - ziarişti străini emoţionaţi. Colonelul Thomson, ataşatul militar englez, îmi strânge mâna cu căldură. Tavernier, corespondentul de la Le Temps, mă sărută plângând. Printre mese e o conversaţie generală. Pe toţi îi mişcă atitudinea regelui. Pavlică Brătăşanu intră cu Titulescu strigând în gura mare: La bătrâneţe am ajuns şi eu monarhic.
Pe stradă aglomeraţie. Pe feţe e însufleţire, dar şi o linie de seriozitate. Pe la ora 5 atmosfera e mai caldă. Regelui şi reginei care trec în automobile li se fac ovaţii călduroase. […] Mă întorc seara la ora 10 în oraş şi când intru în restaurantul Continental, publicul se ridică în picioare aplaudând frenetic. În vremea asta se sting toate felinarele. Capitala se cufundă în întuneric, pe la miezul nopţii sună goarnele vestind mobilizarea, lumea aleargă pe străzi, smulge din mâna agenţilor afişele cu ordinul de mobilizare, pâlcuri cântă ‘La arme’, e o generală beţie a simţurilor”.
Totul este pierdut
Concordia de pe străzile Capitalei e departe însă de tensiunea iscată în cercurile puterii. Sfârşitul verii lui 1916 venea cu veşti proaste pentru germanofili. După o audienţă la Regele Ferdinand, Constantin Stere exclama deznădăjduit: “E cu totul în mâinile lui Brătianu!”. Iar cel mai respectat lider conservator în viaţă, P.P. Carp, ameninţa: “Dacă persistă să meargă cu Rusia, partidul se face antidinastic”. “Nu se face politică mondială cu partide”, deplângea Carp situaţia, sperând într-o ieşire de ultimă clipă a regelui de sub influenţa liberalului Ion I.C. Brătianu. Cu doar o zi înainte de Consiliul de Coroană din 27 august, Titu Maiorescu ieşea la fel de iritat din Palatul Regal, după o întâlnire cu Ferdinand: “Totul este pierdut. Regele i-a înşelat pe toţi. Îşi face un titlu de glorie din sacrificiul de a-şi călca cuvântul şi de a uita că e german”.
Ziua următoare, în Consiliu, lucrurile explodau. Relatează Alexandru Marghiloman în memorii: “Ferdinand anunţă că a decis împreună cu Guvernul Brătianu intrarea în război de partea Antantei. Carp e extrem de virulent: ‘A merge cu Rusia este a izbi în interesele ţării şi în continuitatea dinastiei. Doresc să fiţi învinşi, pentru că victoria voastră ar fi ruina ţării’. Ne sculăm. Regele se apropie de Carp şi îi reproşează cu dulceaţă cuvintele spuse. Carp comite greşeala să le menţie. Brătianu îi spune: ‘Atunci ia-ţi fiii înapoi şi dă-i în armată germană’. Regele lăcrimează cam des. [...] George Diamandy exaltă virtuţile Regelui: ‘Şi Regele Carol a făcut o acţiune mare: aceia de a muri!’”.
Într-un act aproape singular în peisajul intelectual autohton, Diamandy avea să-şi răscumpere remarca impulsivă şi nedreaptă, mergând voluntar pe front, cu arma în mână. Grav bolnav de inimă, dramaturgul va încerca să ajungă în Anglia spre finalul lui 1917, pentru a se trata. Cordul său nu va rezista însă călătoriei pe mare şi va ceda undeva de-a lungul rutei, în apele Mării Nordului. Potrivit obiceiului, trupul i-a fost aruncat în mare.
CUM S-A PRĂPĂDIT ŢARA
“În România nu puteţi cumpăra decât escroci, escroci ordinari ca mine”
La mijlocul lui 1914, când toată lumea îşi revenea din Belle Epoque pentru a vedea realităţile monstruoase ale războiului, grupările liberale din România rămâneau mai degrabă circumspecte. Pentru Take Ionescu, stările aveau să se succeadă rapid: după ce susţinuse într-o discuţie privată cu Marghiloman că ceea ce se întâmpla era ”sfârşitul generaţiei noastre şi ruina României”, Ionescu avea să propună conceptul de “neutralitate definitivă şi loială”, pentru a sfârşi apoi în 1916 prin susţinerea înfocată a intrării în război de partea Antantei.
Brătianu le-a lăsat observatorilor conservatori aceeaşi impresie de joc dublu: din memoriile lui Marghiloman transpare un lider liberal înclinat spre Germania la începutul războiului, care uluieşte ulterior pe toată lumea printr-o schimbare radicală de opinie. “A intra contra Austriei ar fi o felonie”, i-ar fi spus Brătianu liderului conservator în august 1914, asigurându-l că a susţinut neutralitatea doar pentru a câştiga timp în vederea schimbării opiniei publice, majoritar pro-antantistă.
Marghiloman suprinde în memoriile sale situaţia, imediat după ultimul Consiliu de Coroană al lui Carol I: “Bucureşti. Haosul obişnuit. Argetoianu pretinde că patrioţii de la Capşa vor să manifesteze la mine. Teodoru îmi raportează că Generalul Bogdan, pe terasa de la Capşa, făcea trecătorilor pe o hartă demonstraţia succeselor franco-ruseşti. Generalul Iarca continuă să dăscălească pe fiecare ofiţer în contra ungurilor”. Cumva, Brătianu părea credibil în avântul său pro-german. Constantin Stere îl va ataca, de altfel, virulent pe Brătianu, în ziarul “Lumina”, de-a lungul perioadei 1915-1916, acuzându-l că şi-ar fi ascuns intenţiile, de la bun început pro-franceze.
Şi de la ruşi, şi de la nemţi
1915 este, de altfel, un adevărat câmp de bătălie între personajele din spaţiul public românesc, care încearcă să-şi folosească poziţia şi influenţa pentru a determina cursul de acţiune al ţării. Deputatul Ioan D. Filitti, de pildă, critică eventuala implicare a României în război de partea Rusiei, susţinând că “se întreţine o psihoză în legătură cu revendicarea Transilvaniei şi se uită complet de Basarabia, deşi toate datele arată ca obţinerea celei din urmă ar fi mult mai simplă, militar şi politic”. Filitti îl acuză cu acest prilej pe Take Ionescu că este exponentul acestei manipulări publice şi că a aservit întreaga presă în sprijinul voinţei sale.
Peste trei ani, în 1918, într-un Bucureşti care semnase deja pacea cu germanii, în vreme ce administraţia exilată la Iaşi părea să-şi trăiască ultimele clipe (impresie falsă, din moment ce lucrurile aveau să se răstoarne radical spre finalul anului), era publicată broşura “Cum s-a prăpădit ţara”. Teza lui Filitti era confirmată: publicaţia conţinea acte extrase din arhivele diplomatice ruseşti, care arătau cum Take Ionescu intermediase tratative între diferite organizaţii ruseşti şi redacţii româneşti, ultimele beneficiind de sume importante de bani, mai ales după retragerea forţată la Iaşi. Într-o Capitală predată total în faţa Germaniei, jumătatea de adevăr nu miră. Ea nu este însă suficientă pentru a înţelege: gazetele rămase la Bucureşti beneficiaseră de exact aceleaşi favoruri financiare, din partea Berlinului.
Pilduitor e cazul lui Alexandru Bogdan-Piteşti, una dintre cele mai controversate şi pitoreşti personaje ale epocii, bun prieten cu Mateiu Caragiale şi Tudor Arghezi. Piteşti primise sume importante de bani de la nemţi, încă din perioada în care România îşi păstrase statutul neutru, dar folosise banii în scopuri personale, fără a lansa măcar un ziar. În consecinţă, după ocuparea Bucureştiului la finalul lui 1916, Piteşti a fost arestat şi dus la interogatoriu. Reacţia sa antologică e descrisă de I.G. Duca în memoriile sale: “Domnule ofiţer, sunt un escroc, dar aş vrea să ştiu ce v-aţi închipuit când aţi întreprins acţiunea de corupţie la noi? Aţi crezut oare că veţi putea cumpăra în România oameni cinstiţi? V-aţi înşelat amarnic, în această ţară nu puteţi cumpăra decât escroci, escroci ordinari ca mine”.
DILEMA
Securitate sau unitate?
Încă înainte de încâlcitul 1916, spaţiul public românesc se divizase cu privire la opţiunile armate ale României în contextul Marelui Război. La început, înainte de a fi vorba strict de recuperarea unor teritorii, disputa dintre susţinătorii Germaniei şi ceilalţi a fost una de tipul “securitate naţională sau unitate naţională ?”. Primii considerau că toate garanţiile geopolitice ale României erau alături de Berlin. Filo-francezii credeau, însă, că niciun sacrificiu nu e prea mare pentru a profita de şansa, oricât de mică, a eliberării Transilvaniei. La început, cotă mai bună au avut germanofilii: cine să-şi imagineze că al Doilea Reich, un colos industrial care reclamase până la startul războiului mai multe premii Nobel pentru ştiinţe decât toată lumea occidentală la un loc, putea să piardă pe câmpul de luptă?
“Până să înceapă războiul, toţi oamenii politici români erau germanofili”, susţine istoricul Lucian Boia, subliniind încă un lucru interesant: toate planurile de campanie ale Marelui Stat Major din 1914 erau concepute exclusiv în ipoteza unor războaie cu Rusia sau Bulgaria. Nimeni nu-şi pusese vreodată problema la Bucureşti că România s-ar putea bate cu armatele Berlinului, deşi sentimentele generale în cadrul Armatei erau mai degrabă filo-franceze.
Iată, de pildă, o secvenţă din august 1914 consemnată de Alexandru Marghiloman în memorii: “Prinţesa: ‘Ce pot povăţui pe Prinţ să facă pentru ca să devie popular în armată?’. Indic că Prinţul are un mic avantagiu: Se crede despre el că este mai puţin partisan al Austriei ca Regele în acest moment. ‘În definitiv, eu îl cred mai germanic ca Regele!’”. Viitoarea regină Maria se înşela, însă: Ferdinand urma să ignore testamentul politic al unchiului său şi să meargă pe mâna grupării Take Ionescu-Ion I.C. Brătianu.
“Este de neînţeles cum a declarat Ferdinand acest război, prelucrat infernal de Brătianu, Take şi Filipescu, dar şi de Regină, Eliza Brătianu şi Martha Bibescu. Războiul ăsta e opera unor muieri!”, Grigore Antipa
PSIHANALIZĂ
Iluziile bucătarului lui Take Ionescu. Şi un caz de ramolire
În această Românie ciudată aflată la cumpăna istoriei, odată cu lumea politică, şi republica literelor coboară în tranşeele bătăliei dintre germanofili şi germanofobi. Taberele se structurează rapid. În echipa pro-antantiştilor se plasează Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, Alexandru Vlahuţă, Ion Agârbiceanu sau Victor Eftimiu. Alături de Germania sunt Ion Slavici, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu, Alexandru Macedonski ori Duiliu Zamfirescu. Opţiunile sunt atât de diferite încât gazetele româneşti, publicate la Bucureşti şi Iaşi, se transformă în medii de manifestare a unor opinii violente, pline de invective şi aprecieri depreciative. Eugen Lovinescu ajunge atât de departe încât, în septembrie 1916 publică în “Revista idealistă” un text în care deplânge lipsa lagărelor de concentrare, utile pentru a interna populaţia germană din Bucureşti.
De cealaltă parte, Arghezi nu-l iartă în aprilie 1915 pe Take Ionescu, “e un maimuţoi, minte ca o prostituată cu lacrimi autentice, pe obraji”, dar nici pe antantişti, “forţe tâmpite şi mocirloase”. Probabil cel mai dur se va dovedi, însă, în noiembrie 1917, când notează negru pe alb în “Gazeta Bucureştilor”:” Transilvania, pe care cafenelele din Bucureşti o anexaseră cu mult înainte de declanşarea războiului, nu mai ispiteşte nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai fromează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prinţese de ospiciu”. Textul acesta, printre altele, avea să-i aducă lui Arghezi o condamnare la închisoare după terminarea războiului, în seria de procese derulată împotriva celor catalogaţi ca “trădători”.
Spânzuraţi-l de-i mişel
Nici George Coşbuc, probabil cel mai mare scriitor român în viaţă la momentul izbucnirii războiului, nu este cruţat de violenţa verbală a criticilor. Deşi discret ca prezenţa publică şi puţin implicat în disensiunile care au marcat perioada, Coşbuc a fost asimilat germanofililor din cauza deciziei de a rămâne în Bucureştiul ocupat de nemţi. Primul care a reacţionat a fost Octavian Goga, care nota în noiembrie 1916: “stă liniştit ca un băcan care aşteaptă trupele din Brandenburg în piaţa teatrului. Să fie un caz simplu de ramolire?”. Iar după război, Constantin Kiriţescu avea să scrie că “bătrâneţea şi sărăcia nu-i pot ierta trădarea”. Coşbuc nu a rămas pe deplin indiferent, alegând însă să se răfuiască rar în scris, şi doar cu figura cea mai importantă a puterii – regele. Iată, de pildă, o frază dintr-un text publicat în martie 1917, în “Gazeta Bucureştilor”: “Ascultare nu găsea la el decât minciuna, în cinste nu erau decât clevetirea şi prostia”. Cu adevărat virulent s-a dovedit însă poetul în notiţele private, descoperite după moartea sa, produsă la mijlocul lui 1918 (când Bucureştiul nu fusese, aşadar, eliberat). O strofă, datată octombrie 1916, notează cu referire la Ferdinand:
“Spânzuraţi-l de-i mişel
De-i nebun, la gard cu el
De-i ciocoi cu fumuri
Daţi-l celor lui de-un fel
Câinilor din drumuri!”
EPILOG
Război şi pace
Privită retroactiv, România anilor 1917-1918 este un amestec de ură, ridicol şi şansă care s-a salvat, în extremis, printr-o desfăşurare excepţională de evenimente, una ce n-a fost anticipată, cu atât mai puţin provocată, de nimeni. Între “prinţesa de ospiciu” a lui Arghezi şi “băcanul ramolit” al lui Goga stau sutele de mii de victime ale războiului de pe frontul românesc, o serie de texte şi opinii caracteristice unui adevărat război civil, dar mai ales o moştenire grea pentru ce urma să vină.
România Mare debutează, practic, la Bucureşti cu o mică vânătoare de vrăjitoare îndreptată împotriva “trădătorilor” rămaşi la Bucureşti, cu diferite comisii care anchetează cazuri precum cel al savantului Victor Babeş, cercetat ba pentru că semnase, ba pentru că nu semnase un memoriu al universitarilor în 1914, cu acuzaţii de oportunism şi, în general, cu o lume românească traumatizată şi decisă să treacă repede peste cauzele propriei ipocrizii.
În 1920, nu-şi mai aminteşte nimeni deja cum în vara anului 1917, chiar în pragul ofensivei germane de la Mărăşeşti şi a rezistenţei eroice a trupelor române, manifeste semnate de mitropolitorul BOR Conon zburaseră deasupra tranşeelor, cerându-le soldaţilor fideli Regelui Ferdinand să renunţe la luptă şi să se întoarcă acasă, pentru că ocupaţia germană este blândă şi îndestulătoare.
“Putregaiul brătienist”, semnalat de Alexandru Beldiman în martie 1918, a obţinut deja victoria finală, lăsându-şi definitiv urma în istorie prin realizarea Marii Uniri. Titu Maiorescu şi PP Carp au dispărut, luând, probabil, cu ei în mormânt dezamăgirea caracteristică oamenilor care aleg să fie consecvenţi până la capăt, chiar şi în greşeli. Prinţul Carol al II-lea, viitorul rege, are probleme ceva mai lumeşti şi toată lumea a uitat cum asistase perfect absent şi indiferent la Consiliul de Coroană din 1916 care hotărâse intrarea României în război.
Reţine, cu o oarecare ironie, jurnalul lui Alexandru Marghiloman: “Prinţul Carol căutase să stabilească legenda că el a fost în contra acestui război, că s-a zbătut, găsind preparaţia noastră iluzorie”. Caracterul prinţului urma să se vadă peste un deceniu, la începutul uneia dintre cele mai negre perioade din istoria României, anii ’30. Cauzele ei sunt de găsit şi aici, între acest sfârşit de Belle Epoque şi început de Interbelic pe care românii au înţeles să-l parcurgă printr-un mic război civil cu efecte durabile.
Finalul nu poate fi, însă, despre învinşi, ci despre învingători. E început de România Mare, ţara unui ideal proiectat de cel puţin trei generaţii politice, ţară care are din nou dreptul la cabarete, cafenele şi burghezie nouveau-riches. Iar finalul, recuperat din însemnările lui I.G. Duca, e jumătate comedie, jumătate tragedie: “Nu voi uita niciodată întoarcerea lui (a lui Ion I.C. Brătianu) de la Paris. Împreună cu Vintilă Brătianu şi cu Mânzescu am mers la Predeal pentru întâmpinarea lui. Acolo s-a coborât din tren şi după un modest dejun în restaurantul gării ne-am urcat cu toţi patru în automobile şi am pornit spre Bucureşti. Mi-a fost dat astfel să asist la acest spectacol de neînchipuit: omul care aducea în geanta lui tratatul internaţional care recunoştea graniţele României întregite, străbătând satele şi oraşele ca un simplu turist, fără o recepţie, fără o aclamaţiune, fără un arc de triumf şi intrând în capitala României Mari neobservat de nimeni, ca cel din urmă anonim. El, învingătorul, se întorcea ca un învins”.
Articol publicat în seria "Ce facem cu România", realizată în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero"
Se încarcă comentariile...
