Cum ne-am împrietenit cu SUA: Diplomatul român care a ştiut să vorbească pe limba americanilor

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto: Mediafax/ Răzvan Chiriţă
Foto: Mediafax/ Răzvan Chiriţă

Relaţia dintre România şi SUA a devenit o prioritate în perioada postcomunistă, mai ales după ce s-a anunţat public ideea unui Parteneriat Strategic. Cel care a înţeles potenţialul din spatele acestei expresii a fost Mihnea Constantinescu, aşa că a lucrat pentru a concretiza acest concept într-o colaborare pe termen lung, care durează până în prezent.

La moartea lui Mihnea Constantinescu nu s-a intrat în regim de breaking news. Nu s-au întrerupt programele, nu s-au scris ode, cel mult s-au publicat reacţiile celor care l-au cunoscut. Publicul larg n-a ştiut cine a fost şi cu s-a ocupat. Nici nu prea avea cum. Mihnea Constantinescu a fost un înalt funcţionar public. Numai că nu ca aceia din romanele lui Ilf şi Petrov – ci o rotiţă esenţială în mecanismul administraţiei statului român în ultimele trei decenii.

Iată ce spunea amabasadorul SUA la Bucureşti, pe 18 noiembrie 2018, în memoria lui: „A fost un diplomat desăvârşit, un patriot român şi nu am cunoscut un susţinător mai puternic al Parteneriatului Strategic SUA-România. Numeroasele contribuţii pe care le-a adus, atât României, cât şi comunităţii internaţionale, inclusiv recenta preşedinţie a Alianţei Internaţionale pentru Memoria Holocaustului, nu vor fi uitate. Sfaturile înţelepte pe care mi le-a oferit mie şi predecesorilor mei s-au dovedit nepreţuite în încercarea noastră de a reprezenta cât mai bine America în faţa poporului român“. Iar elogiul său era completat de acela al principesei Margareta: „Pentru 20 de ani, el a fost un mare sfătuitor al Regelui Mihai şi al meu, dar şi un prieten de neînlocuit. A început, cu mulţi ani în urmă, primele vizite NATO ale tatălui meu, alături de Jonathan Eyal, Simina Mezincescu, Mihnea Motoc şi Constanţa Iorga. A fost unul din cei mai constanţi şi mai solizi, mai discreţi şi mai profesionişti membri ai Casei mele“.

Însemnătatea muncii lui Mihnea Constantinescu nu stă însă în necrologuri. Parţial, se regăseşte în CV: în 1996, a intrat în Ministerul Afacerilor Externe, devenind director de cabinet al ministrului, apoi a fost director general pentru afaceri politice, secretar de stat, director de cabinet al mai multor premieri, ambasador şi reprezentant cu însărcinări speciale pentru securitate energetică. Însă cea mai bună hârtie de turnesol o reprezintă istoria recentă, iar unul dintre cele mai bune exemple îl reprezintă rolul pe care l-a jucat în legarea Parteneriatului Strategic al României cu Statele Unite, una dintre cele mai importante direcţii de politică externă ale ţării, care s-a dezvoltat dinainte de aderarea la NATO şi Uniunea Europeană.

mihnea constantinescu

Foto: Mihnea Constantinescu, în tinereţe; Sursa: arhiva familiei Constantinescu / „Omul care a schimbat România...“

O politică de consolare

Primul succes diplomatic de anvergură al României postcomuniste a început cu o sincopă de politică externă. Demersurile României pentru aderarea la NATO au început în 1994, când am semnat Parteneriatul pentru Pace. În 1997, când a avut loc Summitul de la Madrid, România n-a fost invitată să devină membră a Alianţei Nord-Atlantice. Numai Cehia, Ungaria şi Polonia au primit undă verde. În timp ce NATO semna cu Rusia „Actul fondator“, un angajament reciproc ce presupunea o mai bună colaborare între cele două forţe, SUA se opunea extinderii organizaţiei către Est.

Discuţiile despre aderare rămâneau însă deschise, iar România trebuia să fie considerată o ţară poziţionată geostrategic pe harta Eurasiei. Aşadar, în vara lui 1997, preşedintele Bill Clinton  făcea o vizită oficială la Bucureşti. Atunci, în Piaţa Universităţii, anunţa public, avându-l alături pe Emil Constantinescu, că cele două state lansează un parteneriat strategic.

Poate că la acel moment expresia nu însemna mare lucru, dar avea să capete o importanţă aparte. Cel care a făcut ca acestea să nu rămână vorbe goale, diplomaţie a prafului în ochi, o măslină aruncată pentru a alina durerea neadmiterii în NATO a fost Mihnea Constantinescu. Cum s-a întâmplat?

Mai mult decât o frază pompoasă

strobe talbott

Cu câteva luni înainte de Summitul NATO de la Madrid, în Departamentul de Stat al SUA, Mircea Geoană, ambasadorul român la Washington, discuta cu doi înalţi funcţionari americani, dintre care unul era Strobe Talbott (foto dreapta), adjunctul secretarului de stat. Atunci s-a rostit prima dată „parteneriat strategic“. După ce s-a lansat în spaţiul public, Mihnea Constantinescu a avut flerul de a înţelege potenţialul din spatele măslinei. „Ei (n.r. – americanii) aveau ideea de a ţine România în orbita interesului de a adera la NATO. Dar a deveni aliat bilateral cu America este altă mâncare de peşte. Şi aici Mihnea şi-a dat seama de valoarea acestui instrument şi a fost extrem de atent ca indiferent de cine venea la putere la Bucureşti, de jucătorul politic intern sau extern, să punem întotdeauna un pic mai multă concreteţe“, a declart Mircea Geoană într-un interviu cu Iulian Comănescu, pentru volumul „Mihnea Constantinescu – Omul care a schimbat România fără ca noi să ştim“.

Cu perseverenţă, Mihnea Constantinescu a continuat să tatoneze posibilităţile în care s-ar fi putut concretiza acest parteneriat strategic – acelaşi lucru insuflându-l şi celorlalţi colaboratori ai săi din cadrul MAE. N-a durat mult până când el a început să fie folosit de amândouă părţile. Iar un an mai târziu, publicul românesc auzea despre aceste planuri chiar de la Talbott, invitat la Bucureşti în martie 1998: „E mult mai mult decât o frază pompoasă şi  nu e în niciun caz o abstracţiune. Mai degrabă, Parteneriatul Strategic se referă la un demers sistematic şi un efort comun, către scopurile pe care le împărtăşim“. Asta însemna, desigur, integrarea în structurile NATO şi în comunitatea occidentală, în sens mai larg, precum şi realizarea demersurilor necesare pentru stabilizarea vecinătăţii – cu accent pe normalizarea relaţiilor cu Ungaria şi implicarea în războiul din Kosovo. În timp, obiectivele şi strategiile abordate în cadrul Parteneriatului s-au redefinit şi continuă până în prezent.

Un loc la masa de onoare

Când România a apăsat puţin pedala de acceleraţie pe rezolvarea obiectivelor de pe agenda aderării la NATO, omul de legătură dintre ambasada SUA şi guvernul României a devenit Mihnea Constantinescu, care devenise director politic în cadrul MAE, condus de Geoană. El a supervizat, practic, procesul de atingere a fiecărui obiectiv necesar aderării. „Mihnea a devenit persoana la care mă duceam cu regularitate să verific stadiul lucrurilor, să pun întrebări de genul: «Aţi agreat să faceţi asta. Unde ne aflăm din punctul ăsta de vedere?»“, explică fostul ambasador american la Bucureşti, între 2001 şi 2004, Michael Guest, în volumul „Mihnea Constantinescu – Omul care a schimbat România fără ca noi să ştim“.

În toamna lui 2002, preşedintele George W. Bush a venit la Bucureşti – la două zile după ce România fusese invitată să adere la NATO, în timpul Summitului de la Praga. Vizita sa a fost programată prin intervenţiile ambasadorului Guest (foto dreapta), dar în organizare n-a fost singur. „Mihnea a jucat un rol intern, în pregătiri. Ştiind că ştia pe toată lumea, presupun că se tot uita pe lista de oaspeţi şi se gândea cine va fi aşezat lângă cine. Am avut o problemă cu prim-ministrul  (n.r. – Adrian Năstase), care voia să fie pe agendă. Şi era vizita unui preşedinte. Aşa că interlocutorul natural era preşedintele (n.r. – Ion Iliescu). Aşa funcţionează relaţia noastră, în mod normal, prim-ministrul se vede cu vicepreşedintele (n.r. – SUA) şi aşa mai departe. A trebui să fiu foarte atent, împreună cu Mihnea, ca să mă asigur că nimeni nu se va supăra“, mai povesteşte Guest din culisele celei de-a doua vizite oficiale a unui preşedinte american în România postcomunistă.

michael guest

„Ziua de 23 noiembrie 2002 a fost ploioasă şi gri la Bucureşti. Cu toate acestea, zeci de mii de persoane au venit în Piaţa Revoluţiei pentru a marca decizia de admitere a României în NATO, un eveniment remarcabil pentru o ţară care, cu doar 15 ani înainte, era un stat-satelit al URSS şi un membru al Pactului de la Varşovia. (...)În momentul în care preşedintele Ion Iliescu mă prezenta, ploaia s-a oprit şi a apărut un curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului care era luminat ca memorial al libertăţii. A fost un moment uimitor, iar eu am şoptit: «Astăzi, Dumnezeu ne zâmbeşte»“, scria şi G.W. Bush în memoriile sale, „Decision Points“.

Patru luni la Bagdad

Până la aderarea propriu-zisă la NATO, Mihnea Constantinescu a mai avut un rol important, însă mai puţin pentru statul român şi mai mult pentru statul irakian. În august 2003, după ce Saddam Hussein a fost îndepărtat de la putere din Irak – operaţiuni la care România nu a luat parte – Mihnea Constantinescu a fost trimis special, timp de aproape patru luni, la Bagdad. Misiunea? Împreună cu toată administraţia irakiană, şi Ministerul lor de Externe trebuia refăcut. De acest proces s-a ocupat Susan R. Johnson – senior advisor din partea SUA pentru reconfigurarea ministerului irakian şi fostă membră a staff-ului Ambasadei SUA la Bucureşti. Ea l-a chemat pentru a o ajuta cu programele de training pentru tinerii diplomaţi irakieni şi recrutarea lor: „Mihnea Constantinescu a fost de acord să vină la Bagdad ca «adjunct» al meu. Mă consider norocoasă, am făcut echipă. A fost fascinat de o experienţă care era destinată să furnizeze oricărei fiinţe gânditoare percepţii despre animalul uman, despre absurditatea, cruzimea şi compansiunea lui. A câştigat repede încrederea tinerilor diplomaţi irakieni. Era tot timpul calm, răbdător, atent, tăcut – un mare ascultător. Toatea acestea contribuiau la abilităţile lui analitice superioare“, spune ea în interviu cu Iulian Comănescu.

Unul dintre oamenii regelui

mihnea constantinescu

Sursa foto: Casa Regală a României/ Daniel Angelescu

În 2001, Mihnea Constantinescu devine liaison diplomatic pentru Casa Regală, iar preşedintele Iliescu îl invită oficial pe regele Mihai să revină în ţară. Această reconciliere cu monarhia, chiar dacă poate fi suspectată de puţine sincerităţi, a însemnat şi o oarecare colaborare, cu beneficii pentru viitorul României. Este binecunoscută implicarea regelui în discuţiile pentru aderarea ţării la NATO. „Cel mai important rol l-a avut (n.r. – Mihnea Constantinescu) atunci când domnul preşedinte împreună cu regele Mihai au demarat un proiect foarte important pentru ţară, Majestatea Sa având bunăvoinţa de a accepta să facă lobby pe lângă casele regale din Europa pentru accederea României în NATO. Sigură că eu coordonam, dar cel care s-a ocupat efectiv de acest lucru a fost Mihnea Constantinescu“, spune Simona Miculescu, consilieră a lui Ion Iliescu la acel moment, într-un interviu cu Iulian Comănescu.

Cât de mult l-a apropiat munca aceasta pe Mihnea Constantinescu de Casa Regală se vede în 2010, când a fost invitat să facă parte din Consiliul Regal – un grup de sfătuitori apropiaţi de familia regală care sunt chemaţi ad-hoc ori de câte ori e necesar. De altfel, un an mai târziu, pe 25 octombrie 2011, s-a implicat în momentul istoric în care regele Mihai a ţinut discursul din faţa Parlamentului: pentru că existau parlamentari PD-L care se pronunţaseră împotriva organizării acestui eveniment, Mihnea Constantinescu s-a ocupat ca voturile necesare să fie primite cu ajutorul PSD, povesteşte Iulia Scântei. Oricum, acela a fost momentul în care regele Mihai şi-a rostit public testamentul şi speranţele pentru România – după aceea, starea sa de sănătate s-a înrăutăţit, până ce a hotărât, în 2016, să se retragă din viaţa publică. În 2017, în semn de mulţumire, a fost decorat cu distincţia regală Nihil Sine Deo, înmânată însă de principesa Margareta.

A absolvit facultatea cu media 10,50

Mihnea Constantinescu s-a născut pe 13 decembrie 1961, fiind cel mai mic dintre cei trei băieţi ai familiei. Mama, Petruţa, era gospodină, iar tatăl, George, maistru, o lungă perioadă pe şantierul de la Brazi. A copilărit în Mahalaua Cărămidarilor, pe Strada cu Duzi, un microunivers frumos, cu case şi grădini îngrijite de oameni vrednici, români, evrei şi romi. Astăzi, nu se mai găseşte nimic din toate acestea. Peste Mahala s-a ridicat cartierul Tineretului. Aşa a vrut Ceauşescu. Într-o duminică, în 1978, dictatorul a venit în Mahala şi nu i-a convenit. Trei zile mai târziu, buldozerele dădeau năvală pe Strada cu Duzi, lăsându-le oamenilor două-trei ore să-şi strângă ce aveau prin case şi gospodării. Familia Constantinescu a fost mutată la bloc, în Berceni.

A pus mâna pe carte

Până atunci, cu tatăl plecat mai mult pe şantier şi cu mama mereu trebăluind prin gospodărie, Mihnea a căzut în grija fratelui mai mare, Aurel. El a fost, aşadar, primul care a auzit de la învăţătoarea mezinului că este un învăţăcel-model – ceea ce era adevărat şi, totodată, era şi meritul fraţilor mai mari. Au fost un exemplu uşor de urmat. Când ei citeau, el puneam mâna pe cărţile lor de oameni mari încă din copilărie. Alături de ei, citea şi câte trei cărţi pe zi – concomitent, nu că le termina. De altfel, şi când ieşea pe stradă la joacă, obişnuia să facă pe profesorul în faţa celorlalţi copii. Îi educa şi le dădea note. Era bun mai ales la matematică – dar începuse să înveţe de unul singur şi altele, ca franceza şi germana, să citească poezie şi să cânte în corul bisericii din cartier.

Era mai degrabă introvertit şi preocupat de cărţi, pe când fraţii lui erau atleţi, cu olimpiade în palmares. „O singură dată a intrat şi el într-o echipă [de fotbal] şi şi-a spart arcada. Deci, practic, nu avea veleităţi sportive“, spune fratele mijlociu, Sandu, citat în volumul „Mihnea Constantinescu – Omul care a schimbat România fără ca noi să ştim“. Şcoala i-a deschis şi graniţele ţării: la 14 ani ieşea pentru prima dată din România comunistă. Sigur, tot în graniţele Cortinei de Fier, în Republica Democrată Germană, însă a fost şi aceasta o fereastră către o viaţă mai bunicică. Sigur, abia în 1979, avea să vadă Siria, unde tatăl său fusese trimis cu munca, iar contactul cu lumea arabă, cu deşertul, cu istoria Orientului Mijlociu aveau să însemne prima aventură a tinereţii.

mihnea constantinescu

Foto: Vacanţă în Siria, o aventură din copilărie; Sursa: arhiva familiei Constantinescu

„Un element excepţional“

După ce a absolvit Liceul de Informatică, în 1981, Mihnea a fost admis la Energetică, în cadrul Politehnicii, la secţia Centrale Neclearo-Electrice. Şi-a petrecut studenţia învăţând cu sârg, iar asta i-a adus o oarecare notorietate. Petre Roman, viitor prim-ministru şi personaj important în dezvoltarea carierei lui Mihnea, dar care atunci nu era decât cadru universitar în Politehnică, şi-l aminteşte de pe băncile facultăţii: „La un moment dat, devenise o figură în facultate, pentru că lua numai note de 10, deci era, cum spuneam noi, un element excepţional. Şi în acelaşi timp, era un băiat foarte iubit deja, pentru că era prezent în multe activităţi cultural-artistice, cum se numeau pe atunci, acum se numesc socializări“, declară Roman în cartea „Mihnea Constantinescu...“. Celelalte activităţi extraşcolare însemnau comunicările ştiinţifice, poezia şi revista „ING“ a politehniştilor, pe care a condus-o până la absolvire.

Necazurile începutului de carieră

În 1986, Mihnea Constantinescu a absolvit Energetica cu 10,50. Nu e Kafka. Se poate să dai peste 100%: a avut 10 pe linie şi a primit 0,50 de sutimi de la Asociaţia Studenţilor Comunişti pentru merite ideologice. A fost, aşadar, şef de promoţie absolut, pe toată universitatea. Dar, unde-a dat asociaţia a luat partidul: la repartiţie, autorităţile au decis să-l trimită la Cernavodă. În '86, centrala era în construcţie, iar oraşul, o fundătură. E uşor de înţeles că n-a fost deloc fericit să ajungă în no man's land-ul dobrogean. Descurajarea iniţială n-a dat în deznădejde, iar în 1989, cu câteva săptămâni înainte de Revoluţie, a reuşit să obţină un post de asistent suplinitor la Politehnică, cu sprijinul lui Petre Roman. Nu a privit răsturnarea regimului comunist cu sufletul la gură, ci mai degrabă cu scepticism. Şi şi-a văzut înainte de lucru: în ianuarie 1990, s-a titularizat prin concurs. Sfârşitul anului avea să-l găsească însă în cabinetele guvernului.

„Am început să lucrez lângă prim-ministrul Roman în octombrie 1990, când m-a chemat la Guvern să fiu asistentul lui personal. Nu aveam nicio experienţă guvernamentală, eram cel mai tânăr colaborator al lui, dar, probabil, cel în care avea, la vremea aceea, cea mai multă încredere. Mă lega de Petre Roman o relaţie de respect, în primul rând de el ca dascăl, îl ştiam ca profesor, îi cunoşteam familia şi, într-un fel sau altul, mi-a schimbat destinul propunându-mi să lucrez alături de el“, povestea Mihnea Constantinescu în volumul „Vocile puterii“. N-a trecut mult până când a fost numit purtător de cuvânt al Guvernului, funcţie în care a rămas până în toamna lui 1991.

Iulian Comănescu, ziarist, analist şi consultant media:

„În spate, era Mihnea Constantinescu, fără de care nu mişca aproape nimic la Externe“

Sursa foto: Facebook Iulian Comănescu/ Maria David

Imagine indisponibilă

Viaţa diplomatului Mihnea Constantinescu a fost pusă pe hârtie de jurnalistul Iulian Comănescu şi e cuprinsă în volumul „Mihnea Constantinescu – Omul care a schimbat România fără ca noi să ştim“ (editura Curtea Veche, 2019). Biografia acoperă toate drumurile fostului înalt funcţionar: din Mahalaua Cărămidarilor, acum dispărută, până în birourile Ministerului Afacerilor Externe şi cancelariile premierilor. Pentru că Mihnea Constantinescu a fost un persoanj-cheie al istoriei postdecembriste a României, scrierea vieţii sale este şi un prilej pentru a aduce în discuţie cele mai importante evenimente din ultimele trei decenii – de la orientarea occidentală a politicii româneşti până la criza jurnaliştilor răpiţi în Irak, în 2005, şi la respingerea lui Mihnea Constantinescu în funcţia de ambasador al României la Chişinău. Iulian Comănescu vorbeşte despre felul în care a decurs documentarea vieţii fostului diplomat român, despre contextul şi meritele lui în dezvoltarea României, precum şi despre emoţia apropiaţilor care şi-au povestit amintirile în interviuri.

„Weekend Adevărul“: Cum a venit ideea acestei biografii?

Iulian Comănescu: Meritul nu e al meu, ci al grupului de iniţiativă compus din Alexandra Gătej, Dragoş Bucurenci, Mariana Gheorghe, Simona Spinaru, Virginia Gheorghiu şi Dana Dărăban. Cu alte cuvinte, un comando de diplomaţi, oameni din administraţie, comunicare şi energie care au fost foarte apropiaţi de Mihnea şi au avut ideea de a face ceva concret – cum îi plăcea şi regretatului diplomat – în memoria lui. Rememorarea s-a transformat într-un fel de celebrare, iniţial cartea era programată să apară la un an de la moarte, pe 18 noiembrie, dar pe măsură ce aflam lucruri despre Mihnea Constantinescu, mi s-a părut un personaj luminos şi vesel, aşa că am lansat-o de ziua lui, pe 13 decembrie. Ceea ce e bine, fiindcă aşa, captiv şi aproximativ în paginile unui volum, omul care n-a vrut să se vadă public niciodată s-a născut şi trăieşte a doua oară.

Ce ştiai despre Mihnea Constantinescu dinainte de documentare?

L-am cunoscut demult de tot, în epoca revistelor studenţeşti, prin 1987 sau 1988. M-am mai intersectat cu el doar de vreo două-trei ori, ca jurnalist – mi-aduc aminte că prin 2004 eram la Realitatea, iar el media relaţia cu Adrian Năstase, o treabă al naibii de grea fiindcă Realitatea era percepută ca pro-Băsescu, oricât de ciudat pare azi. Eram pro-Băsescu pe naiba, încercam să ne facem meseria într-un peisaj media turcit de Năstase. Sunt convins că Mihnea a înţeles asta, fiindcă nu ştiu să ne fi pus prea multe beţe-n roate. La a doua mână, indirect, Mihnea Constantinescu era perceput ca o eminenţă cenuşie, fiindcă se ştia că e foarte influent şi refuză apariţiile publice. N-a fost însă nici eminenţă, fiindcă nu a deţinut o poziţie propriu-zis de forţă, şi nici, deloc, cenuşie, fiindcă toţi cei care l-au cunoscut îi ştiu umorul şi carisma de spaţii mici. Interacţiona cu un mare număr de oameni, n-avea nimic tenebros. Ştia însă să se şteargă foarte bine din peisajul public, inclusiv prin vestimentaţia hipercorectă, total neutră. Mai ştiam despre el ceea ce ştia multă lume, faptul incredibil că a fost moştenit de Călin Popescu-Tăriceanu ca şef de cancelarie de la Adrian Năstase. Unii ne mai amintim bine ce schimbare tectonică a avut loc în 2005, supravieţuirea în funcţie a unui personaj de asemenea rang e o performanţă greu de trecut cu vederea.

Importanţa de a tăcea atent

mihnea constantinescu

Cum a decurs documentarea? Viaţa lui e scrisă dintr-un puzzle de interviuri cu oameni care l-au cunoscut. Au vrut oamenii să vorbească, le-a fost uşor?

Au vrut, slavă Domnului. Zic pe undeva că abilităţile de networking ale lui Mihnea Constantinescu au funcţionat şi după moarte, fiindcă nu ştiu dacă cei peste 50 de intervievaţi ar fi acceptat conversaţii pe alte subiecte. La început a fost foarte greu, fiindcă n-aveam o percepţie foarte clară a locului pe care l-a avut în maşinăria adminstrativă şi în cea diplomatică. În acest gen de lucruri trebuie să fii tăcut şi atent, am fost reporter-ficus zeci de ore, ascultând ce au oamenii de spus – şi, oho, aveau. A fost greu o vreme, fiindcă genul acesta de documentare are puţine în comun cu interviul jurnalistic, destinat publicării sau transmisiei video ca atare, pe care ştiu să-l fac. Însă a-mi ţine gura şi a rămâne cu obstinaţie atent a fost cea mai bună idee. Singurul lucru pe care l-am cerut mereu a fost poveşti, anecdote, situaţii-limită. Fiindcă altfel, toţi interlocutorii erau unanim superlativi în privinţa lui Mihnea Constantinescu şi vă imaginaţi cum ar fi arătat 200 sau 300 de pagini de „funcţionarul public desăvârşit“?

Au fost şi dintre cei care n-au dorit să apară în carte?

Ştiu doar de Nicolae Văcăroiu, singurul premier în mandatul căruia Mihnea a lipsit din Guvern. Nu l-am contactat eu direct însă, o parte din uşi mi-au fost deschise de grupul de iniţiativă menţionat. Au mai fost oameni pe care mi i-am dorit, dar pur şi simplu nu am reuşit să mă întâlnesc cu ei în timp util, după diferite amânări ale lor – la un moment dat trebuia să trag linie. Pe unii pur şi simplu nu am avut când să-i contactez, trebuia să scriu, ştiam că am cartea şi basta, chiar dacă ar fi fost mai bine să-i am şi pe ei. Cred că am reuşit să duc la capăt proiectul tocmai fiindcă am încercat să conştientizez limitele şi să mă mişc în funcţie de ele.

Despre reorientări externe şi interne

Ce revelaţii ai avut în urma acestui proces?

Aş cita două. În primul rând, m-am întrebat dintotdeauna cum de Ion Iliescu a devenit atât de pro-occidental în al doilea mandat – de fapt, după Declaraţia de la Snagov, din 1995. Acum am aflat că de nevoie, mare nevoie. La începutul anilor ’90, Ion Iliescu voia în Pactul de la Varşovia, care s-a desfiinţat, şi încheia un tratat cu Uniunea Sovietică, dar şi ea s-a desfiinţat. Comunismul se ducea naibii peste tot, inclusiv în Albania, prin 1992, Ramiz Alia – un fel de Jaruzelski, lider de tranziţie, luminat – începea să fie dat la o parte. Numai la noi se punea la cale Patrulaterul Roşu, cu Văcăroiu la Victoria. Izolarea României atingea cote maxime, ulterior Iliescu n-a mai găsit ciudaţi la fel ca el, cu care să pună la cale democraţii originale şi ce-i mai trecea lui prin cap. În cazul lui, instinctul de supravieţuire politică a primat asupra propriilor convingeri, oricât i-ar mai da acum pe ITAR Tass cu social-democraţia şi altele. E un bun epitaf pentru comunismul românesc, care a fost mai degrabă o formă de oportunism decât una de mare profunzime ideologică. Era vorba aceea cu care Lucreţiu Pătrăşcanu s-a condamnat la moarte: „Înainte de a fi comunişti, suntem români“. Pentru rest e valabil: „Înainte de a fi comunişti, suntem în fruntea bucatelor“. În al doilea rând, guvernarea Convenţiei n-a fost în niciun caz atât de rea pe cât ni s-a părut la vremea respectivă. Sigur, există destule exemple de diletantism, dar în acei ani se produce o prăbuşire economică de neevitat. De fapt, la noi comunismul a căzut în 1996, şi nu în 1989, până atunci lucrurile fuseseră tergiversate, ba chiar revitalizate într-un mod înspăimântător. Să ne gândim că Vadim şi Păunescu erau senatori, parte din puterea statului, după ce, până în 1989, fuseseră doar măscăricii lui Ceauşescu, chiar dacă primul fioros, iar al doilea talentat şi amândoi privilegiaţi. În orice caz, în toate ţările estice a avut loc un crah economic postcomunist şi, din păcate, cei care au avut naivitatea şi în acelaşi timp curajul de a şi-l asuma au fost reformiştii, anticomuniştii. Şi au decontat de fiecare dată electoral această asumare. În acelaşi timp, România se prindea în reţeaua angajamentelor occidentale, prin Consiliul Europei, la care am aderat în 1993, şi paşii decisivi făcuţi către UE şi NATO din 1996 încolo. Or, aceşti paşi reorientau şi politica internă. Nu se mai ştie azi că ultimul capitol de negociere cu UE a fost legat de Sidex, unde nişte scutiri de taxe acordate de Guvernul Năstase erau considerate de Bruxelles ajutor de stat şi ni se solicita imperios eliminarea lor. Cu alte cuvinte, UE ne-a privatizat Sidex-ul, devenit ArcelorMittal, iar mai apoi „gaura neagră a economiei româneşti“ a devenit un monstru profitabil, timp de mai mulţi ani. Foarte multe din lucrurile care s-au întâmplat în România au fost determinate extern. În carte apare un episod în care MAE cere MAI să le facă romilor buletine, fiindcă se apropia momentul liberei circulaţii. Şi, desigur, în toate aceste episoade, undeva, în spate, era Mihnea Constantinescu, fără de care nu mişca aproape nimic la Externe.

Dar greutăţi ai avut?

La capitolul dificultăţi n-aş putea să nu repet ce-am spus în Cuvântul înainte, că m-am lovit cu capul de două tipuri de secret: cel de stat, diplomatic şi cel corporatist. Primul e mult mai al naibii decât al doilea. Dar ele, secretele, şi faptul că am avut un timp limitat pentru documentare au dus la aproximaţii şi lacune inevitabile. Cartea stă în picioare aşa cum e, dar în ea nu e nimic despre preşedinţia OSCE pe care România a avut-o în 2001, de exemplu. În alte locuri – Iugoslavia –, am sărit puţin peste cal cu ce-am aflat, sper să nu le căşuneze pe mine domnilor de la DIE, SIE, CIA şi aşa mai departe.

„Era insider-ul prin excelenţă, inclusiv pentru insiderii cu care a lucrat“

mihnea constantinescu

Foto: Alături de ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, şi premierul Tăriceanu, în epoca 2004-2008; Sursa: arhiva familiei Constantinescu

Cartea reia istoria ultimilor 30 de ani. Nu e o poveste cu eroi, dar, totuşi, am putea să-l consideram pe Mihnea Constantinescu un erou, atât cât poate duce România postdecembristă?

Ideea cu contextul istoric o am de la Dragoş Bucurenci. Eu am fost iniţial un pic reţinut cu treaba asta, deşi îmi tot venea s-o fac, fiindcă nu se lega în mod direct de protagonist. Dragoş mi-a spus însă: „Gândeşte-te că sunt oameni de 30 de ani care vor citi cartea asta, în 2000 aveau 10 ani“. Avea dreptate. De altfel, m-am oprit cu contextualizările istorice prin 2005, la victoria Alianţei DA, fiindcă de atunci încoace, lucrurile sunt destul de proaspete în mintea tuturor. În privinţa eroismului, Mihnea Constantinescu a avut destule decoraţii, de la Legiunea de Onoare la cele ale Casei Regale. Nu sunt însă eu omul care să poată spune că a fost sau n-a fost un erou în sens propriu. Am preferat să îl văd ca pe un erou în sens literar, narativ, şi mă bucur că mi-a ieşit aşa ceva. Sunt oameni care l-au cunoscut cu adevărat, am avut privilegiul de a vorbi şi cu familia pentru carte – şi toată lumea a perceput în ce-am scris un personaj coerent şi consecvent, deşi e unul foarte aparte şi greu de descifrat.

În privinţa lucrului cu diferiţi lideri politici, Mihnea avea o rezilienţă umană fantastică. E drept, îşi dădea ochii peste cap destul de des, dar cred că reuşea cumva să ia lucrurile aşa cum sunt şi să facă optimul într-o situaţie dată, cu un calm pe care i-l remarcă toţi colaboratorii. 

A fost dificil pentru tine slalomul printre regimuri şi partide de diferite coloraturi şi reputaţii? Şi se poate spune că a fost Mihnea Constantinescu un liant pentru politicile şi agendele lor? Sau, altfel spus, cum îţi explici faptul că a lucrat bine cu şi pentru lideri politici atât de diferiţi?

Cel mai dificil a fost să termin cartea în mai puţin de şase luni, care au inclus şi interviurile destul de greu de programat în primă fază. La început am cam bătut pasul pe loc. De scris am scris vreo două luni la ea, cu furie. Mi-amintesc de o zi în care am executat 33.833 de semne – numărul e uşor de reţinut, fiindcă e simetric. Aşa că slalomul printre regimuri n-a fost o problemă chiar atât de mare – mi-am dat seama destul de repede care au fost băieţii buni şi care, cei răi. Scriind anii ’90, mi-am revizuit radical amintirea de decepţie şi scârbă atotcuprinzătoare. Roman a fost în mod decis băiatul bun, cu toate caraghioslâcurile şi limitele lui, iar ceea ce i – şi ni – s-a întâmplat în septembrie 1991 a fost o lovitură de stat şi un început de restauraţie în toată regula, parafat un an mai târziu, sub Patrulaterul Roşu. Convenţia a fost, cum spuneam, mult mai benefică pentru România decât ni se părea pe atunci. Iar Năstase a fost un politician redutabil, mi-e şi teamă să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă în 2005 n-ar fi pierdut alegerile. Faţă de el, Ponta e un personaj negativ de telenovelă, iar Dragnea un combinator local, judeţean. În privinţa lucrului cu diferiţi lideri politici, Mihnea avea o rezilienţă umană fantastică. E drept, îşi dădea ochii peste cap destul de des, dar cred că reuşea cumva să ia lucrurile aşa cum sunt şi să facă optimul într-o situaţie dată, cu un calm pe care i-l remarcă toţi colaboratorii. De la un punct încolo, a fost pus în situaţia de a alege şi s-a orientat către Externe şi diplomaţie. Aici s-a simţit cel mai acasă. Miniştrii noştri de Externe n-au fost, îndeobşte, nişte cretini, orice s-a spus în public despre ei. Gândiţi-vă că Mircea Geoană a ajuns secretar general adjunct al NATO – în carte, în capitolul despre această instituţie, găsiţi, printre rânduri, o explicaţie pentru asta.

Dacă ar fi să-i găseşti un defect lui Mihnea Constantinescu care ar fi acela? Şi invers: ce ai admirat mai abitir la el?

Defect – poate faptul că a evitat tot timpul pasul către politică şi asumarea unui rol vizibil. Tot bricolând la viaţa lui, mi-am dorit de mai multe ori să se înfurie şi să facă pasul în faţă. Însă faptul că nu l-a făcut a fost, probabil, o baftă pentru România. Altfel, mi-a plăcut cel mai mult felul cum ştia să demonteze maşinăria statului, pe cea a politicii şi a diplomaţiei, aşa cum am încercat şi eu să le demontez în carte. Era insider-ul prin excelenţă, inclusiv pentru insiderii cu care a lucrat.

Ce moment biografic sau discuţie cu interlocutorii tăi te-a impresionat cel mai mult?

Mai mulţi dintre ei – şi nu doi sau trei – au avut, pur şi simplu, lacrimi pentru Mihnea Constantinescu în timpul discuţiilor. Şi am discutat cu diplomaţi, politicieni, manageri de top, oameni care nu-şi pun sufletul pe masă imediat. Legat de biografie – cred că povestea cu repartiţia la Cernavodă. Te achiţi ireproşabil de tot, termini facultatea cu media 10.50, incluzând bonusul de 50 de sutimi de la Asociaţia Studenţilor Comunişti, iar Partidul te trimite la dracu’, la o centrală-vis, care nici nu s-a construit şi avea să intre în funcţiune vreo zece ani mai târziu, în democraţie. Chestia asta s-ar putea să-l fi marcat pe Mihnea definitiv, să-l fi învăţat să-şi exercite conformismul la modul Zen, distanţat de isteria politică şi fără convingeri în această sferă, pentru nişte idealuri care erau chiar marile obiective pe termen lung ale României.

Ai inclus şi experienţe personale în explicarea contextului vremurilor. De ce ai făcut alegerea asta şi cât de greu sau uşor a fost? A fost o chestiune de empatie?

A fost o alegere simplă, dictată de necesităţile textului. E un fel de a pune culoare pe diferite epoci. Sunt contemporan cu Mihnea Constantinescu, iar existenţele noastre au fost, vag, paralele, chiar dacă diametral opuse. Am trecut amândoi pe la aceeaşi revistă studenţească, iar ulterior, amândoi ne-am ocupat cu statul român, el dinăuntru, ca funcţionar şi diplomat, iar eu din afară, ca jurnalist. Dar n-am inclus numai amintiri personale. Pentru capitolul de început, cu copilăria, m-am plimbat prin fosta Mahala a Cărămidarilor şi pe la Abator, am scotocit prin monografii de nişă şi planuri vechi ale Bucureştiului. Am vrut să văd cu ochii mei birouaşul în care lucra – ridicol de mic, dar vizavi de ministru. Am injectat un pic de culoare şi percepţie personală ori de câte ori am putut. Chiar şi atunci când n-am avut decât relatările din interviuri, am pus accentul pe dialoguri, detaliile de culoare ale intervievaţilor, modul cum şi-au etalat particularităţile emoţionale. În citate am încercat să păstrez colocvialismele şi frazarea tuturor. Am preluat conversaţii de Whatsapp. Nu de alta, dar restul e Wikipedia. Care e în linii mari foarte adevărată, dar s-ar putea să mai fie ceva adevăr şi pe lângă ea.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite