Cum l-au tras în piept francezii pe Ceauşescu
0
După demisia lui Charles de Gaulle, guvernul de la Paris a încetat politica de protejare a României. Balanţa comercială înclina vertiginos în favoarea Franţei deoarece România importa tehnologie de vârf la preţuri costisitoare. Francezii au refuzat să-l ajute pe Ceauşescu şi în negocierile vamale cu Piaţa Comună.
În perioada 15-17 iunie 1970, Nicolae Ceauşescu a întreprins o vizită de stat în Franţa. Ar fi vrut să-l întâlnească la Palatul Élysée pe Charles de Gaulle, însă generalul demisionase la 28 aprilie 1969, izolându-se apoi de politică şi scriindu-şi memoriile.
Ceauşescu, în atenţia televiziunii franceze
Prezenţa lui Ceauşescu la Paris a stârnit atenţia opiniei publice franceze. În preambulul vizitei, liderul român a fost intervievat de televiziunea de stat – ORTF (Office de radiodiffusion-télévision française). Ceauşescu le-a spus reporterilor occidentali că mergea în Franţa la invitaţia preşedintelui Georges Pompidou, pentru a continua dialogul început în mai 1968 cu de Gaulle. România şi Franţa întreţineau bune relaţii economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale, a mai spus secretarul general al PCR. Dorea să mai discute cu Pompidou despre conferinţa securităţii europene, dar şi despre cele două mari focare de conflict din lume – Orientul Mijlociu şi Indochina.
Jurnaliştii francezi s-au interesat în primul rând de stadiul relaţiilor dintre România şi URSS. Curiozitatea presei occidentale se datora recentei vizite a lui Ceauşescu la Moscova (18-19 mai 1970). Mass-media capitaliste relataseră că s-a adâncit conflictul dintre secretarul general al PCR şi Leonid Brejnev. Nici vorbă, a negat Ceauşescu în faţa camerelor TV. Într-adevăr, au fost unele tensiuni în trecut, însă „actualmente relaţiile cunosc o dezvoltare ascendentă“.
Declaraţiile lui Ceauşescu pentru ORTF erau însă varianta diplomatică a discuţiilor de la Moscova, pe care o va prezenta şi lui Pompidou. Conversaţia cu Brejnev nu fusese deloc relaxată. Liderul sovietic i-a reproşat lui Ceauşescu apropierea de Piaţa Comună (în primul rând relaţiile cu RFG) şi de americani (vizita lui Nixon la Bucureşti). România mai era acuzată că prezentase părtinitor conflictul chino-sovietic. Presa de la Bucureşti publicase exclusiv ştirile agenţiei de stat chineze despre conflictele de graniţă. Nici relaţia cu Israelul nu-i pica bine lui Brejnev. Secretarul general al PCUS dezaproba şi declaraţiile lui Ceauşescu despre conferinţa privind securitatea în Europa. Propunerea ei apăruse la Bucureşti în 1966, cu ocazia unei reuniuni a Tratatului de la Varşovia. Între timp, Ceauşescu exaltase în declaraţii pacifiste, preconizând dispariţia simultană a NATO şi a Tratatului de la Varşovia. În faţa lui Brejnev argumentase cu statutul Tratatului, care-şi prevedea dizolvarea dacă şi NATO s-ar fi desfiinţat.
Ceauşescu a vorbit despre blocurile militare şi în faţa jurnaliştilor francezi. România, spunea liderul său, nu avea ostaşi pe teritorii străine şi nu era implicată în controversa „imperialismului“. Pacea continentului era condiţionată de retragerea trupelor marilor puteri. „Numai o naţiune complet suverană îşi poate aduce contribuţia la progresul general al omenirii“, argumenta liderul PCR. Ceauşescu nu avea însă motive să se plângă. Trupele sovietice părăsiseră România încă din 1958. „Apăsarea“ sovietică îi displăcea probabil. El le-a spus ziariştilor francezi că România va milita în relaţiile internaţionale pentru „egalitatea între naţiuni“ şi pentru „dreptul fiecărei naţiuni de a-şi decide viitorul“.
Finalul interviului pentru ORTF a escaladat în trufie. Ceauşescu s-a lăudat gazetarilor că instaurase un regim al echităţii sociale în toate domeniile, România fiind superioară chiar Franţei. Succesul politicii sale s-ar fi datorat adeziunii întregului popor, care se implica direct în elaborarea politicii interne şi externe.
Balanţă comercială în pierdere pentru România
În timpul vizitei la Paris, Nicolae Ceauşescu a avut trei întâlniri cu Georges Pompidou. Au discutat despre problemele internaţionale în două runde, iar ultima dată s-au analizat relaţiile bilaterale, în prezenţa miniştrilor români şi francezi. Pompidou a apreciat relaţiile româno-franceze ca model de cooperare între state aparţinând blocurilor politico-militare concurente. Ceauşescu l-a aprobat evocându-l pe Charles de Gaulle, care a deschis calea colaborării de lungă durată. Şi-ar fi dorit ca în următorii cinci ani volumul schimburilor cu Franţa să se dubleze.
După introducerea diplomatică, Ceauşescu s-a referit la dificultăţile României în relaţiile cu Franţa. Cuantumul taxelor vamale era destul de ridicat, fluctuând între 15 şi 24 % din valoarea produselor. Taxarea drastică se aplica inclusiv produselor industriale realizate în comun. Pompidou s-a declarat mirat de absurditatea inexistenţei scutirilor vamale pentru produsele rezultate din acorduri de cooperare. Ceauşescu i-a spus omologului de la Palatul Élysée că ar fi dorit o implicare mai mare a Franţei în negocierile României cu Piaţa Comună privind limitarea exporturilor.
Pentru aprofundarea discuţiilor economice, Ceauşescu şi Pompidou i-au invitat în sala dezbaterilor pe miniştrii implicaţi în negocieri. Guvernul de la Bucureşti a fost reprezentat de Ilie Verdeţ (prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri), Corneliu Mănescu (ministru de Externe), Ion Avram (ministrul Constricţiilor de maşini), Gheorghe Cioară (prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării) şi Constantin Filitan (ambasadorul României la Paris). Guvernul francez era reprezentat de Jacques Chaban-Delmas (prim-ministru), Maurice Schumann (ministru de Externe) şi Valéry Giscard d’Estaing (ministrul Economiei şi finanţelor).
Discuţia economică a fost dominată de Valéry Giscard d’Estaing, care a expus stadiul relaţiilor bilaterale. Din 1965 până în 1970, România exportase mărfuri în valoare de 1,5 miliarde de franci, însă balanţa comercială înclina cu mult în favoarea Franţei. România importase produse industriale de vârf, dar nu reuşise să penetreze suficient piaţa franceză pentru a echilibra volumul schimburilor. Giscard d’Estaing propunea pe viitor achiziţia unor ansamble industriale mari şi produse petroliere din România. Contrar declaraţiilor, înţelegerile interministeriale din iunie 1970 au favorizat tot Franţa. Având în vedere reuşita proiectului Renault, premierul Chaban-Delmas a propus construcţia în comun a unei fabrici de elicoptere. Ilie Verdeţ a aprobat sugestia ca acces la tehnologia cea mai avansată.
Entuziasmul lui Verdeţ era alimentat şi de parafarea unui alt proiect strategic. Ceauşescu insista de ceva vreme la Paris pentru crearea unei bănci care să finanţeze proiectele comune. Spera să obţină credite franceze cu dobândă redusă, la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare.
Când a venit vorba de reducerea taxelor, Giscard d’Estaing a evitat să facă vreo promisiune concretă, rezistând insistenţelor lui Ceauşescu de-a se implica direct în negocierile României cu Piaţa Comună.
Viziuni similare privind securitatea europeană
Convorbirile despre viaţa internaţională au fost mult mai relaxate. Ceauşescu a conversat cu preşedintele francez în lipsa miniştrilor. La discuţiile despre conferinţa securităţii europene, Ceauşescu a reamintit că ideea fusese lansată în România la o reuniune a Tratatului de la Varşovia din 1966. „Europa trebuie să redevină un continent al păcii şi înţelegerii, aşa cum a reieşit din convorbirile cu generalul de Gaulle din mai 1968“, a zis el. Iar blocurile militare trebuiau să dispară, fiecare ţară având dreptul să-şi decidă liber propriul destin. Pompidou a răspuns că Franţa avea aceleaşi obiective. Guvernul de la Paris şi-ar fi dorit ca pactele să devină inutile, pentru ca toate ţările mapamondului să poată dezvolta relaţii bilaterale fără constrângeri.
Georges Pompidou nu era la fel de optimist în privinţa reuşitei conferinţei europene de securitate. Cel puţin nu la acel moment, deoarece URSS-ul, RDG-ul şi Polonia ridicau obiecţii privind „legitimitatea“ Germaniei Federale. Ceauşescu îndemna Franţa să-şi utilizeze mai vioi influenţa asupra Moscovei în problema RFG. „Lucrurile trebuie privite aşa cum sunt“, a susţinut el, nu se punea problema schimbării frontierelor, cu atât mai puţin a reunificării Germaniei.
Ceauşescu, mesagerul lui Ciu Enlai şi Norodom Sianuk
După ce-au discutat despre conferinţa securităţii europene, cei doi au abordat subiectul războiului din Indochina. Atât Ceauşescu cât şi Pompidou s-au lăudat cu intervenţiile pe lângă Richard Nixon pentru retragerea trupelor din Vietnam. Amândoi considerau o gravă eroare incursiunea militară în Cambodgia. Ceauşescu a vrut însă să-l surprindă pe preşedintele francez, venind cu un mesaj din partea lui Ciu Enlai şi Norodom Sianuk, care-ar fi dorit ca Parisul să se implice mai mult în procesul de pace, graţie legăturilor istorice ale Franţei cu Indochina.
Venind vorba de China, Ceauşescu a criticat blocada internaţională contra aderării sale la ONU, iar Pompidou a mărturisit că Franţa e de partea Beijingului.
Soluţii pentru Orientul Mijlociu
Ultima problemă internaţională discutată de Ceauşescu şi Pompidou s-a referit la conflictul din Orientul Mijlociu. România milita pentru aplicarea rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU din noiembrie 1967, respectiv retragerea Israelului din teritoriile ocupate şi dreptul la autodeterminare al populaţiei palestiniene, a zis Ceauşescu. Preşedintele Pompidou a ţinut să-i spună lui Ceauşescu că rezolvarea problemei palestiniene nu era chiar aşa simplă. În calitate de negociator oficial, Franţa constatase că nici măcar ţările arabe nu ştiau ce să facă cu fraţii lor musulmani. Statul palestinian era mutat pe hartă de la o lună la alta. Când era amplasat în Cisiordania, când în Iordania, când în Iordania şi Fâşia Gaza. Yasser Arafat nici nu dorea să audă de asemenea incertitudini, aşadar criza se perpetua.
Nicolae Ceauşescu a contribuit la tonul grav al discuţiei, amintind de recentele negocieri dintre organizaţia palestiniană Fatah şi guvernul chinez. Pompidou a concluzionat că dacă americanii şi sovietici nu se înţelegeau în problema palestiniană, chinezii îşi impuneau cu timpul punctul de vedere în zonă. Franţa nu dorea dispariţia Israelului, a mai spus preşedintele Pompidou. Tot ce putea face guvernul de la Paris era să limiteze posibilităţile de înarmare ale părţilor combatante .
Contre între Ceauşescu şi Giscard d’Estaing
După încheierea vizitei lui Ceauşescu la Paris, guvernele român şi francez au continuat discuţiile privind colaborarea economică şi chestiunile în litigiu. Ceauşescu a avut ocazia să discute din nou cu un oficial francez pe 12 noiembrie 1971, când a primit vizita lui Valéry Giscard d’Estaing, ministrul Economiei şi finanţelor, pentru semnarea documentelor fondatoare ale băncii româno-franceze din Paris.
Dar conversaţia s-a transformat într-un şir de înţepături reciproce. Comparativ cu RFG, francezii nu rezolvaseră problema taxelor vamale, şi nici a dezechilibrului comercial în relaţia cu România. Germania Federală era întâiul partener comercial. Datorită suplimentelor neprevăzute de importuri de la Renault, uzina Dacia întârziase integrarea în economia naţională, fiind dependentă de importuri.
N-a întârziat răspunsul lui d’Estaing: liderul român nu-şi respectase angajamentul făcut Georges Pompidou de a aduce Franţa pe primul loc în comerţul exterior al României. Dar Franţa nu era nici măcar pe locul doi, Italia ocupând poziţia secundă în schimburile externe româneşti. Ceauşescu a menţionat domeniile cooperării româno-franceze: schimburile cu firma Renault, industria aeronautică şi cea informatică. „Trebuie să găsim un ritm mai rapid“ în toate, sugera Ceauşescu.
Reorientarea spre Germania Federală
Dacă Franţa nu mai dorea să-şi respecte angajamentele, România putea cere ajutorul Germaniei Federale, şi-a înţepat Ceauşescu interlocutorul. Ministrul francez s-a arătat iritat de insinuări. Supărarea lui Ceauşescu pe Valéry Giscard d’Estaing se lega mai ales de problema taxelor vamale. În iunie 1970, în faţa preşedintelui Pompidou, ministrul promisese o soluţie pentru reducerea lor şi sprijin în negocierile vamale cu Piaţa Comună. La începutul anilor ’70, Comunitatea Economică Europeană trecea printr-o perioadă de reforme, culminând cu limitarea suveranităţii ţărilor membre. Conform Planului Werner, tratatele bilaterale semnate de statele Comunităţii nu mai erau valabile, fiind necesare înţelegeri noi, cu Bruxelles-ul. Văzând că francezii nu dădeau nici un semnal, Ceauşescu i-a prezentat problema preşedintelui vest-german Gustav Heinemann, cu ocazia vizitei la Bucureşti din mai 1971. Acesta i-a promis şi s-a ţinut de cuvânt! Datorită intervenţiilor preşedintelui RFG, în perioada 15-16 iulie 1971 la Bucureşti s-a deplasat pentru discuţii neoficiale o delegaţie a Comisiei Executive a Comunităţii Economice Europene.
Valéry Giscard a insinuat adevărul că liderul român recurgea la o şmecherie plasând România în rândul statelor în curs de dezvoltare fiindcă putea obţine credite cu dobânzi mici. În timp ce venitul anual pe cap de locuitor al românilor atingea 700 de dolari, în Pakistan sau Republica Africa Centrală era de numai 80 de dolari . Ceauşescu putea deci să-şi ia adio de la „credite ieftine“ din partea Franţei.
Se încarcă comentariile...
