Pretinsul fruntaş politic istoriseşte aventurile sale ca pretendent la postul de deputat pentru alegerile parlamentare de la 1 iunie 1931.

Ca şi acum, în  campania electorală, candidatul se vedea obligat să umble pe coclauri, să ajungă acolo unde a înţărcat Dracu Bălaia, să strîngă mîini, să ţuce obraji rău mirositori, să vorbească, să răcnească, să surîdă şi să făgăduiască.

În postura de candidat al unui nou partid, Tudor Arghezi imaginează, după cum era şi de aşteptat, un politician  cu disponibilităţi evidente  spre autoscrutare.

Din start, scrisoarea mărturiseşte exasperarea unui candidat care nou, în branşă, conştientizează impotenţa funcţională a vechilor mijloace de păcălire la un electorat plictisit să mai fie păcălit:

„«Cetăţeni» e un apel oareşcare; «fraţilor» e o chemare mai cu sentiment; «dragii mei» presupune o intimitate, pe care de-abia o încerci şi la care trebuie să ajungi. Am epuizat tot vocabularul: «oameni buni», «fraţi plugari», «cetăţeni conştienţi». Mai totul e de-a surda: alegătorii nu mai vibrează, ciocniţi, cu nimic. Ochiul lor nesimţitor e acelaşi de pe cîmp, gura lor tace, cugetul li-e indiferent. Şi dacă le-aş fi zis îngeri, heruvimi sau sfinţi, era totuna. Vin alegerile, trec boierii: spectacolul s-a repetat de multe ori. Altceva! Altceva! Te frămînţi în deşert să mai găseşti ceva, totul e zis şi răszis. Ecoul e calp, ca-n lemn al ciocnaului de lemn.”

Campania îl duce mai cu de a sila pe candidat la Rădoaia, un cătun din marginea Bacăului, locuit de „ţigani”.

Ţine să precizeze, political correct, autorul scrisorii:

„Să mă păzească Dumnezeu, nu vreau să-i ofensez.  A fi ţigan nu e o ruşine, cum nu-i ruşine să fii american sau japonez; scoate-ţi din cap că nobilul nume de ţigan ar comporta vreo nuanţă injurioasă.”

Potrivit mărturiilor din scrisoare, candidatul intră într-o casă şi se dedă „genului politic cel mai ingrat, discursul înflăcărat”.

Înainte de discurs, candidatul scoate din geamantan afişul cu sloganul partidului, împărţit în mai multe exemplare electoratului de la faţa locului.

În ce constă afişul noului partid?

Într-un slogan de mare succes în alte părţi  ale ţării:

„Pe afiş stă tipărit cu literele cele mai mari din tipografie: «Oameni de bine – la muncă cinstită şi rodnică; hoţii – la puşcărie!» E o sentinţă care cuprinde toată doctrina partidului, cristalizată în cîteva cuvinte, impresionante pentru toţi alegătorii sătui de administraţie. În toate unghiurile ţării, colindată de mine, s-au ridicat căciulile în beţe, ca să salute o împrospătare şi o întinerire de metode.”

Discursul – durînd un ceas – nu-i altceva decît transpunerea afişului în vorbe alese.

Candidatul simte că auditoriul rămîne rece.

Cînd tocmai se întreba ce dracu' se-ntîmplă, se ridică bulibaşa, care cere voie să zică şi el, în numele electoratului ceva.

Are loc următoarea scenă:

„Bulibaşa era cum îl arată dregătoria, un om şi jumătate, un ţigan şi jumătate. Cu atitudine de inspirat care ar voi să-i zică din gură, se ridică de jos şi zice:

– Luzinca! arătînd cu degetul un afiş.

– A! e vorba de lozincă? întreb: de lozinca partidului nostru.

– Vezi bine! zice bulibaşa. Noi, de, sîntem cam păcătoşi...

– Da' nu e vorba de dumneavoastră, fraţilor. Asta priveşte pe oamenii mari care fură...

– Sîntem neam păcătos, boierule, zice bulibaşa, urmîndu-şi ideea... Mai ciordim şi noi cîte o găină, cîte un purceluş... Să mergem la puşcărie pentru o ciordeală? N-ar fi păcat de noi?”

Dîndu-şi seama c-a sfeclit-o, candidatul drege busuiocul:

„Răspunsul meu devenea penibil şi mă vedeam obligat să înfierez hoţia, dar să aprob ciordeala. Cu toate că mă găseam în ajunul alegerii, nu putui şi am tăcut, căutînd să îngîn că «luzincile» sînt exclusiv pentru boieri şi niciodată pentru alegători, mai ales pentru lăutari.”

Bulibaşa are ultimul cuvînt:

„– Ziseşi: oameni mari care fură, boierule... Ei ne mai păsuiesc pe noi pentru o gîscă, noi îi mai păsuim pe dumnealor pentru un minister, mînă spală pe mînă şi treaba se face...”

„Caută pe harta Rădoaia. Şi nu da pe-acolo niciodată”, zice Arghezi c-a zis în finalul epistolei candidatul.

Acum după 25 de ani de Luptă împotriva Corupţiei în ziare, în studiourile TV şi de la tribună, îndemnul ar trebui să fie altul:

Dacă puteţi daţi pe la Rădoaia din 1931.

E România lui 2015.

România în care toată lumea vrea stîrpirea Corupţiei, dar de ales sînt aleşi tot corupţii!