Cum a început totul

Azi am fost la Târgovişte după 26 de ani de la prima vizită. Elev, participam în primăvara lui 1990 la Olimpiada Naţională de Română. Am fost primul şi pentru multă vreme singurul grup organizat care a vizitat locul finalului Ceauşeştilor.

De aproape patru ani, fosta garnizoană, la rândul ei fostă şcoală de cavalerie înainte de 1948, este parte a Complexului Muzeal din Târgovişte, adică un punct din circuitul turistic al oraşului alături de Curtea Domnească, Muzeul de Artă şi alte obiective. Vechea capitală a Munteniei mai are şi vreo patruzeci de biserici din epoci diferite, una mai importantă arhitectural decât cealaltă. Altfel spus, trecutul recent se înscrie într-un context larg şi subliniează o potenţială ofertă didactică impresionantă.

Cele trei camere – “dormitorul”, biroul comandantului unde s-a făcut vizita medicală şi “sala de judecată” (la care se adaugă zidul execuţiei) – în care s-au derulat ultimele zile din viaţa cuplului dictatorial au fost cât mai precis refăcute cu mobilier autentic şi pe poziţiile de atunci. Nu s-a adus în plus aproape nimic, grija de a nu falsifica sau de a induce în eroare fiind lăudabilă. Este un exemplu de abordare memorială în care responsabilitatea pentru mijlocirea informaţiilor stă în seama ghidajului care s-a dovedit sobru, corect, fără efuziuni.

Vizitatorul are ocazia contactului nemijlocit cu spaţiul şi, pe baza cunoştinţelor pe care le are sau le primeşte, îşi formează propria opinie. În ceea ce mă priveşte, spectator direct, în 1989, la revoluţia televizată, revederea cu scena istoriei, de data aceasta şi cu experienţa acumulată între timp, mi-a întărit două convingeri pe cât de simple pe atât de greu de contestat. Prima: căderea de la putere poate fi rapidă şi crudă. Protocolul orelor petrecute de Ceauşeşti după ce au fost abandonaţi de pilotul elicopterului poate servi, păstrând proporţiile, drept lecţie oricărui politician de la noi şi de aiurea.

A doua: modul cum se sfârşeşte o epocă intră în ţesătura începutului celei următoare. Or, la Târgovişte, înainte de Crăciunul lui 1989, se desfăşura un simulacru de proces, perfect simetric dispreţului comunismului faţă de regulile statului de drept. Să ne mai mirăm că avem şi acum probleme majore de a percepe starea de drept ca fiind una de fapt? Că realitatea noastră are tendinţe spontane de ilegalitate, că fuge de rigoare? Că moartea sau demisia unui titular de putere nu este soluţia pentru schimbarea reală de regim?