Cum i-a învins Titulescu pe nobilii maghiari în lupta pentru Transilvania: „Am avut impresia că el câştigase în diplomaţie un nou Mărăşeşti“

Cum i-a învins Titulescu

pe nobilii maghiari 
în lupta pentru 
Transilvania: „Am avut impresia că el câştigase în diplomaţie un nou Mărăşeşti“

Titulescu a fost o vedetă a politicii internaţionale. Grafică: Dan Dorel Mirea, fotografii: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

Strălucit reprezentant al României pe plan extern, Nicolae Titulescu a vegheat neobosit integritatea teritorială a ţării, protejând Transilvania atunci când, la scurt timp după Marea Unire, nobilii maghiari au pus la îndoială legalitatea Reformei agrare. Câţiva ani mai târziu, Titulescu se zbătea ca Basarabia să rămână definitiv în graniţele româneşti, însă era înlăturat de pe scena politică de regele Carol al II-lea.

Ştiri pe aceeaşi temă

E anul 1923, iar Nicolae Titulescu, delegat permanent al României la Liga Naţiunilor (cunoscută şi ca Societatea Naţiunilor) de la Geneva, trece cu trenul prin Budapesta. La oprirea în staţie, câţiva reprezentanţi ai autorităţilor maghiare îi fac semn mecanicului să zăbovească puţin. I se înfăţişează apoi lui Titulescu, în vagon, cu un coş plin cu fructe pentru el şi cu flori şi bomboane pentru doamna Ecaterina Titulescu. Ritualul se întâmplă, negreşit, de fiecare dată când diplomatul poposeşte în Capitala Ungariei. Gestul maghiarilor pentru trimisul românilor are loc în mijlocul ciocnirilor dintre interesele celor două naţiuni în faţa forurilor internaţionale, aşa-numita „problemă a optanţilor maghiari“. 

„Vreau să subliniez acest gest de respect şi de preţuire pentru persoana lui Titulescu. El arată, în acelaşi timp, gradul de civilizaţie în raporturile între state la care se ajunsese la acea epocă“, spunea, într-un interviu din 1981, George Anastasiu, fost şef de cabinet al lui Titulescu în Ministerul Afacerilor Străine. 

Apărând interesele României în problema Transilvaniei, Titulescu a făcut impresie în faţa Consiliului Ligii Naţiunilor. Drept urmare, la capătul crizei diplomatice, pe lângă victorie, diplomatului român i s-a încredinţat şi funcţia de preşedinte al Ligii – fiind singurul în istoria organizaţiei interguvernamentale care avea să aibă două mandate.

Criza Reformei Agrare

Problema optanţilor maghiari a ajuns pe agenda Ligii Naţiunilor în 1923. Au urmat şapte ani de dezbateri aprinse, care au captat atenţia tuturor statelor lumii. Meciul oratoric se ducea între doi luptători de categorie grea: într-un colţ, de partea României, Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai carismatici membri ai Ligii Naţiunilor, iar în celălalt, de partea Ungariei, contele Albert Apponyi, ilustru politician maghiar.

Criza româno-maghiară îşi avea rădăcinile în 1921, când, pe fondul aplicării Reformei agrare, moşierii de etnie maghiară din Transilvania se simţeau nedreptăţiţi. În baza prevederilor Tratatului de la Trianon, semnat în vara anului 1920, cetăţenii maghiari aveau dreptul să-şi păstreze cetăţenia sau s-o adopte pe cea română, însă cei care optau pentru păstrarea ei erau expropriaţi. Nemulţumiţi că-şi pierdeau pământurile, aproximativ 500 de nobili maghiari s-au adresat tribunalelor, iar apoi au semnalat problema la Conferinţa Ambasadorilor de la Paris din 1922, care a pasat-o în curtea Consiliului Ligii Naţiunilor. Maghiarii din Transilvania susţineau că exproprierea se făcea în mod ilegal în raport cu prevederile Tratatului de la Trianon, dar şi că legea era aplicată inegal, în detrimentul lor. Mai mult, doreau o indemnizaţie sporită pentru pământul pierdut, după cum scria istoricul George G. Potra în „Pro şi Contra Titulescu“.

Până acum, Take, în Camera asta nu eram decât doi oameni deştepţi... eu şi cu tine. De azi înainte, suntem trei, noi doi şi mânzul ăsta.

Petre P. Carp, despre Nicolae Titulescu

„Noi doi şi mânzul ăsta“

Preluarea litigiului de către Liga Naţiunilor era prilej de bucurie pentru maghiari, căci guvernul de la Budapesta desemna unul dintre cei mai versaţi politicieni să le reprezinte cauza. La cei 77 de ani pe care-i ducea în spate, contele Albert Apponyi era uns cu toate alifiile diplomaţiei şi stăpânea cele mai subtile nuanţe ale discursului politic. De cealaltă parte, Titulescu avea la activ doar 11 ani în câmpul politicii. Atât trecuse de când îşi susţinuse primul discurs în Camera Deputaţilor, impresionând nume grele din politica românească, precum Titu Maiorescu, fraţii Brătianu, Take Ionescu şi Petre P. Carp. La finalul discursului, Carp îl luase de braţ pentru a-l prezenta lui Take Ionescu: „Până acum, Take, în Camera asta nu eram decât doi oameni deştepţi... eu şi cu tine. De azi înainte, suntem trei, noi doi şi mânzul ăsta“. 

Deşi mai puţin experimentat în politica externă decât Apponyi, Titulescu nu trebuia subestimat câtuşi de puţin. Era de o inteligenţă rară, poseda o memorie prodigioasă, iar dreptul internaţional nu mai avea taine pentru el. Dezavantajul său? O sănătate şubrezită de o boală misterioasă, care-l obliga să rămână ţintuit la pat, uneori zile-n şir. Totuşi, când era la pupitru culoarea-i revenea în obraji, iar patosul oratoric capta negreşit auditoriul. De la o confruntare la alta, era şi mai determinat să facă tot ce-i sta în puteri pentru ca ţara să nu iasă în pierdere, mai ales că în joc era unitatea naţională, dobândită cu enorm sacrificiu în urmă cu numai cinci ani.

Cu mâna lui semnase, alături de Ioan Cantacuzino, Tratatul de la Trianon. Îl ştia cap-coadă. Mai rămânea să-i convingă Consiliul că între reforma internă a României şi tratatul internaţional nici nu putea fi vorba de incompatibilitate.

Oare guvernul român nu ar vrea să ni-l împrumute pe Titulescu, ca să ne scoată la mal? 

ministrul britanic Austen Chamberlain, către Vintilă Brătianu

O soluţie politică pentru o problemă politică

Dar discuţia era sinuoasă şi, ascultând când pe unul, când pe celălalt, membrii Ligii nu reuşeau să-i departajeze pe cei doi. Ambii delegaţi erau atât de convingători încât, la un moment dat, raportorul Consiliului, Austen Chamberlain, ministrul de Externe al Marii Britanii, le-a recomandat celor doi combatanţi arbitrajul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. Era un punct de cotitură, iar dacă Titulescu şi-ar fi dat acordul, deznodământul putea fi cu totul altul. A respins însă vehement propunerea, motiv pentru care ministrul britanic l-a acuzat că n-avea încredere în dreptatea cauzei sale. „Nu este vorba de teama mea de a înfrunta judecătorii, ci de drepturile suverane ale României, pe care eu nu pot să le expun riscului unei decizii judiciare, cu atât mai puţin cu cât problema este de natură politică şi înscrisă ca atare pe ordinea de zi a Consiliului. Acesta trebuie să găsească o soluţie politică“, a replicat Titulescu, citat de Thanassis Aghnides, diplomat grec, într-o alocuţiune inclusă de George G. Potra în volumele sale. 

Un Mărăşeşti diplomatic

Chamberlain se lămurise că Titulescu n-avea să-şi găsească pacea până când nu soluţiona problema în favoarea României. Îi câştigase admiraţia, pe care şi-o exprima adesea cu umorul specific englezesc. De pildă, în 1925, britanicul i se adresa lui Vintilă Brătianu: „Domnule Brătianu, eu ies acum din şedinţa Consiliului Societăţii Naţiunilor. Nu reuşim să ne înţelegem cu turcii. Sunt convins că, dacă dosarul nostru ar fi pledat de Titulescu, totul s-ar aranja cu bine, căci el ar găsi soluţia şi ar şti şi cum s-o prezinte. Oare guvernul român nu ar vrea să ni-l împrumute pe Titulescu, ca să ne scoată la mal?“. Cel puţin cu împrumut l-ar fi vrut mulţi pe Titulescu, mai ales după ce au fost martorii intervenţiilor sale energice în problema optanţilor maghiari.

Trimisul de la Bucureşti susţinea compatibilitatea dintre exproprierea din 1921 şi prevederile Tratatului de la Trianon, egalitatea de tratament în aplicarea Reformei agrare, dreptul suveran al statului său de a face exproprierea şi, mai ales, rolul vital al reformei pentru menţinerea structurii social-economice a ţării.

La ultima dezbatere, după o rafală de atacuri virulente ale contelui Apponyi, Titulescu, care aşteptase răbdător, a dat lovitura de graţie cu un discurs solid la care nu se mai putea ridica nicio obiecţie.

„Un om tânăr, inspirat parcă de divinitate, s-a ridicat atunci ca un nou David, opunându-se unui Goliat încărcat de ani şi onoruri, contele Apponyi, marele orator al Ungariei revoltate, care urzea intrigi tenebroase. Am asistat atunci la o zi istorică pentru noi la Geneva, când, după atacurile violente ale lui Apponyi, s-a ridicat palid şi totuşi calm reprezentantul României, ministrul Titulescu. Discursul său a avut toată patima naţiei sale, toată nobleţea unui patriotism luminat; revoltat de nedreptate, a avut furie şi calm într-un flux de o strălucită elocinţă care trebuia să câştige adeziunea ezitantă încă a judecătorilor înţelepţi ai lumii. Atunci când dezbaterile s-au încheiat prin victoria de netăgăduit a ţării noastre, am avut impresia că Titulescu câştigase în diplomaţie un nou Mărăşeşti“, descria momentul decisiv juristul Jean Theodor Florescu.

Logica românească a învins în deplasare

Martor al ultimei runde în meciul româno-maghiar a fost şi jurnalistul britanic Wickham Steed, care a scris şi despre momentele-cheie din cariera lui Titulescu. Steed considera că victoria diplomatului român se datorase faptului că, deşi „Apponyi era un mare senior ungur, o prezenţă măreaţă, de foarte mare elocvenţă“, acesta nu avea o pregătire juridică solidă, ca Titulescu. „Apponyi avea o reputaţie extraordinară şi o capacitate neîndoios datorată educaţiei sale iezuite, care îi permitea să despice firul în patru şi să sucească opiniile oponenţilor săi în sensul pe care îl dorea. Titulescu era un partener pe măsură şi în acea lungă confruntare l-a înfrânt total pe Apponyi. A fost una dintre cele mai mari victorii obţinute de logica românească pe teren internaţional.“

O victorie pentru România în acea zi a însemnat pentru Ungaria o dublă înfrângere. A recunoscut-o însuşi contele. În momentul în care Consiliul i-a dat câştig de cauză lui Titulescu, obosit, seniorul maghiar s-a prăbuşit în fotoliul lui, mărturisind că pierduse două procese, după cum rememora jurnalistul Nicolae Buta, martor al momentului. Mai întâi pierduse procesul optanţilor maghiari, apoi unul şi mai important – al „orgolioasei culturi şi intelectualităţi maghiare“. Criza româno-maghiară îşi găsea soluţia pe 20 ianuarie 1930, la Convenţia de la Haga. Câteva luni mai târziu, pe 28 aprilie, acordul îşi primea forma definitivă prin Convenţia de la Paris. Soluţia a fost crearea unui fond agrar internaţional alimentat din drepturile de creanţă ale României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei şi ale altor ţări asupra datoriilor de război ale ungurilor.

Adversarul lui Titulescu şi după moarte

În ciuda cauzelor diametral opuse pentru care au luptat, Apponyi (foto dreapta) şi Titulescu se respectau şi se admirau reciproc. După ce avusese ocazia să-l cunoască pe conte, politicianul român vorbea despre sentimente de admiraţie şi prietenie faţă de mândrul popor maghiar. „Contele Appony şi cu mine am putut fi, în acelaşi timp, mari adversari, dar şi prieteni“, nota acesta în „Documente diplomatice“. (Sursa foto: Wikipedia)

Sentimentele îi erau împărtăşite, după cum o arată o declaraţie a contelui pentru un ziar maghiar, preluată de „Curierul“, în 1928: „Domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie. Sub aspect formal, raporturile noastre au decurs ireproşabil şi relaţiile noastre personale au fost întotdeauna agreabile“.

În asentiment cu Apponyi, maghiarii au ştiut să piardă. Sigur, ilustrul lor conte fusese înfrânt, dar nu de oricine, ci de către Nicolae Titulescu, diplomat iscusit, care se bucura de o mare simpatie pe plan extern. După ce a decedat, în 1933, trupul lui Apponyi a fost depus în mausoleul din Budapesta, alături de alte figuri de seamă ale Ungariei. Când turiştii vizitau mausoleul şi ajungeau în dreptul contelui, ghidul dădea, în limba engleză şi franceză, această referinţă unică: „Adversarul lui Titulescu“. „Găsesc că este omagiul cel mai simplu şi mai mişcător ce se putea aduce, la Budapesta, acestor doi oameni mari“, spunea George Anastasiu. 

Spiritul lui Titulescu era atât de lucid şi atât de perspicace, judecata sa era atât de precisă, încât el era destinat să dezlege problemele.

Albert Einstein

„Dracu’ m-a pus să viu de la Londra să mă terorizaţi voi la Bucureşti!“

Titulescu (stânga, pe scaun) a fost apreciat de renumitul Albert Einstein (al treilea, pe scaun) FOTO Cutia cu vechituri a lu' Potra- Wordpress

Titulescu avea 48 de ani când rezolva problema optanţilor maghiari şi devenea preşedintele Ligii Naţiunilor. Dublul mandat pe care l-a avut – în anii 1930 şi 1931 – confirma că, în comunitatea internaţională, era preţuit. Toţi vorbeau despre el la superlativ, nu numai pentru că îi recunoşteau forţa minţii, dar şi pentru harul său de a se adapta oricărui interlocutor. Laudele se ţineau lanţ şi veneau din cele mai nebănuite direcţii. De pildă, în vara anului 1930, când primea vizita membrilor Comisiei de Cooperare Intelectuală Internaţională, Titulescu dădea mâna cu Albert Einstein, impresionat şi el de mintea sprintenă a diplomatului. „Spiritul lui Titulescu era atât de lucid şi atât de perspicace, judecata sa era atât de precisă, încât el era destinat să dezlege problemele“, concluziona geniul fizicii, citat de istoricul Potra.

Pentru Titulescu, dezlegarea tuturor problemelor s-ar fi găsit în ceea ce el numea „spiritualizarea frontierelor“. O lume care ar fi aderat la această idee era una în care izolaţionismul şi autarhia aveau să fie eradicate pentru a lăsa loc cooperării între state, de la egal la egal. „Revizuirea nu este o soluţie; ea consistă în a transporta răul pe care îl reprezintă o graniţă din o parte în alta. Adevărata soluţie e spiritualizarea constantă şi progresivă a graniţelor prin scăderea barierelor vamale şi uşurarea traficului de oameni“, spunea Titulescu, citat de Nicolae Iorga în volumul „În luptă cu absurdul revisionism maghiar“.

„Deştept la Londra şi prost la Bucureşti“

Totuşi, în timp ce străinătatea îl omagia, în ţară, Titulescu era hulit. Octavian Goga, de pildă, îl numea „eroul nostru de gelatină“ şi „omul reclamă“. Toate aceste apelative veneau în contextul în care, în primăvara anului 1931, diplomatul era chemat la Bucureşti să creeze un guvern de concentrare. Totuşi, măsurile pe care le propunea nu erau văzute bine de cercurile politice din ţară, aşa că Titulescu avea să revină rapid la Londra ca să-şi reia atribuţiile de ministru plenipotenţiar. Picătura care a umplut paharul este descrisă de Goga, în „Jurnal politic“: „Îl văd cu totul afară din cadrul axiomelor politice cele mai elementare şi în mintea mea se rosteşte pe tăcute o crudă întrebare: «Cum poate fi cineva deştept la Londra şi prost la Bucureşti?». Titulescu citeşte (n.r. – refuzurile din partea partidelor), vede că s-a isprăvit, începe să ţipe: «Plec la Palat! Dracu’ m-a pus să viu de la Londra să mă terorizaţi voi la Bucureşti!». În ţipetele lui guturale disting în mod precis accentele oltenilor ambulanţi. Niciodată nu mi-am închipuit că le voi întâlni în diplomaţie! Coborâm scările, el repetă vorba mea de alaltăieri: «Alea jacta est!» Şi urcă în automobil, bălăbănindu-se din tot trupul“.

Titulescu (centru), la Conferinţa Balcanică de la Bucureşti, 1932

Reîntors la Palat, Titulescu şi-a continuat discursurile pacifiste. În propovăduirea păcii se baza pe două lucruri: pe dreptul internaţional – Biblia lui –, dar şi pe simţul său fin într-ale politicilor externe. Era sigur că lumea va da din nou în clocot şi că totul avea să pornească din Germania, acolo unde capitalul politic al lui Hitler sporea de la o zi la alta.

Iată o figură de mâna întâi în politica internaţională. Oameni ca Titulescu nu pot duce casă bună cu un suveran de teapa lui Carol al dumneavoastră. Omul acesta, dacă ar fi fost ascultat, azi poate n-am fi ajuns la discreţia nebunului de Hitler.

Winston Churchill

În Anglia, cu doi ani înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce Titulescu avea să fie împins la marginea scenei politice de regele Carol al II-lea, Winston Churchill îl invita să susţină conferinţe în Camera Comunelor, la Institutul Regal pentru Afaceri Străine şi la Universitatea din Oxford. În 1938, când istoricul şi politicianul Ioan Hudiţă se vedea cu Churchill la Londra, acesta avea să deplângă debarcarea prietenului său român. „Iată o figură de mâna întâi în politica internaţională. Oameni ca Titulescu nu pot duce casă bună cu un suveran de teapa lui Carol al dumneavoastră. Omul acesta, dacă ar fi fost ascultat, azi poate n-am fi ajuns la discreţia nebunului de Hitler; pactul cu Sovietele, pe care el l-a preconizat cu atâta căldură, este adevărat, nu s-a putut realiza din cauza opoziţiei guvernelor noastre, pline de naivi care au crezut şi continuă să mai creadă în misiunea sfântă a şnapanului de Hitler pentru a lichida bolşevismul“, nota Hudiţă, în „Jurnal politic“, cuvintele viitorului premier britanic.

Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, şi Caius Brediceanu, ambasadorul României în Austria, în 1933. În spate, al doilea, cumnatul lui Brediceanu, poetul Lucian Blaga 

„Vreau să văd ce poate face Liga Naţiunilor pentru ţara mea“

Pactul cu Sovietele a reprezentat, în ultima perioadă a activităţii sale politice, unul dintre principalele obiective ale lui Titulescu. Din acest motiv, a dezvoltat o relaţie de prietenie cu omologul său rus, Maxim Litvinov, lucru ce avea să-i aducă multe reproşuri. Însă scopul scuză mijloacele, iar Titulescu ştia că soarta şi bunăstarea ţării lui erau condiţionate de relaţia cu Uniunea Sovietică.

În 1933, la Londra, Titulescu iscălea, în numele guvernului României, Convenţia de definire a agresorului, alături de alte zece state, printre care şi Uniunea Sovietică. Importanţa acestei convenţii era de netăgăduit, căci prevederile sale consolidau, din punct de vedere juridic internaţional, status quo-ul teritorial şi politic. Gândurile lui Titulescu gravitau în jurul unui singur lucru: Basarabia. Din acest motiv, la una dintre şedinţele Ligii Naţiunilor, diplomatul comenta aspru intervenţia agresivă a Italiei în Abisinia, iar mai apoi pe cea a Japoniei în China. Motivaţia acestor ieşiri din calmul pentru care era renumit era de o sinceritate dezarmantă. „Vreau să împing la maximum, vreau să văd jucând la maximum rezervele de posibilităţi de care este în stare Liga Naţiunilor… Nu e vorba de Italia. Cum nu a fost vorba de Japonia. Dar vreau să văd ce poate face Liga Naţiunilor pentru ţara mea într-un atac similar venind din partea Rusiei asupra Basarabiei“, îl cita, într-un eseu, Grigore Constantinescu, secretar al delegaţiei României la Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor.

Am fost, sunt şi voi rămâne partizanul unui pact de asistenţă mutuală cu URSS, atâta timp cât statul acesta va practica politica de pace şi de apropiere între popoare pe care a practicat-o în ultimii ani.

 Nicolae Titulescu

Un acord care n-a fost să fie

Pe 21 iulie 1936, la Montreaux, Titulescu era trimis de regele Carol al II-lea şi de guvernul de la Bucureşti să se vadă cu Litvinov pentru semnarea unui tratat sovieto-român de asistenţă mutuală. Printre prevederi se număra şi faptul că trupele sovietice nu puteau trece Nistrul fără o cerere formală adresată guvernului României, dar şi că trebuiau să se retragă imediat de pe teritoriul românesc dacă guvernul o cerea. Tratatul n-a mai fost însă parafat, căci Uniunea Sovietică a început să sesizeze că orientarea politică de la Bucureşti vira spre dreapta. Cu alte cuvinte, sovieticii citeau în viitorul lui Titulescu demiterea, după cum îi avertiza Mihail Ostrovski, primul amabasador rus în România. Două luni mai târziu, zvonurile deveneau fapt. Pe 29 august 1936, Titulescu era demis din funcţia de ministru al Externelor sub pretextul unei remanieri a guvernului. Pentru el nu era nimic surprinzător, căci simţise creşterea-n influenţă a Reich-ului în ochii regelui Carol al II-lea. Se încheia astfel cel de-al treilea şi ultimul mandat al lui Titulescu la Externe. 

Pactul germano-rus, „fără noi şi pe spatele nostru“

Unul dintre principalele motive ale demiterii a fost tocmai încercarea de închegare a relaţiilor sovieto-române la Montreaux, misiune în care-i dăduse acordul însuşi regele. Carol al II-lea îşi jucase bine cartea. Că aceste eforturi ale lui Titulescu, în totală contradicţie cu politica susţinută de Reich, erau cauza demiterii o susţinea şi Corneliu Coposu, într-un interviu din iulie 1991, pentru „Magazin istoric“: „Cred că factorul principal care a determinat schimbarea lui Titulescu au fost presiunile venite din partea Axei Roma-Berlin sau, mai precis, din partea Cancelariei din Wilhelmstrasse“. 

În încercarea sa de a fraterniza cu ruşii, Titulescu nu era naiv, aşa cum spuneau cei care-l acuzau de bolşevism. Prevăzând însă marele război care avea să vie, ştia că micul regat şi-ar fi putut asigura un puternic aliat. „Am fost, sunt şi voi rămâne partizanul unui pact de asistenţă mutuală cu URSS, atâta timp cât statul acesta va practica politica de pace şi de apropiere între popoare pe care a practicat-o în ultimii ani. Tratatul de asistenţă între România şi URSS este necesar României, fie că Germania face război cu URSS, fie că se înţelege cu ea. Şi acest tratat va trebui să fie făcut în timp util, cu România, altminteri apropierea germano-rusă se va face fără noi şi pe spatele nostru“, scria Titulescu în vara lui 1937. Doi ani mai târziu, la Moscova, era semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care pecetluia soarta Europei. 

 

Carol al II-lea: „Scapă-mă de Titulescu“

Foto: Carol al II-lea l-a debarcat pe Titulescu şi l-a ţinut departe de ţară

Au fost mulţi cei care l-au blamat pe rege că s-a descotorosit de cel mai bun politician pe care-l avea ţara. Deşi conştient de inteligenţa lui Titulescu, Carol al II-lea îl considera arogant şi mânat de interese proprii. La moartea diplomatului, suveranul avea să-şi noteze în jurnal: „S-a stins astfel o lungă şi glorioasă perioadă a politicii noastre internaţionale. Un om incontestabil deştept, un mare talent, dar prea din cale afară de egocentric, actor şi văzând lucrurile mai mult prin prisma juridică a unui avocat şi câteodată prea puţin realistic“.

Debarcarea i-o plănuise de multă vreme, cel puţin din 1934, când, într-o zi, Constantin Argetoianu şi Octavian Goga se întâlneau la masă şi-şi mărturiseau, cu surprindere, că regele le ceruse amândurora acelaşi lucru: „Argetoianu, scapă-mă de Titulescu!“, „Goga, scapă-mă de Titulescu!“. Regele spunea că-l numise în funcţie pentru că, pur şi simplu, n-avusese de ales. „N-am putut altfel după asasinarea lui Duca. Titulescu a pus atunci chestiunea: ori el, ori Puiu Dumitrescu... Trebuia să-l aleg pe el, dar acum e altceva“, nota Argetoianu cuvintele regelui în „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri“. Într-o altă discuţie dintre cei doi, regele mărturisea că Duca procedase greşit când, la sugestia lui Titulescu, încercase desfiinţarea Gărzii de Fier. El unul fusese împotrivă. Se gândea, totuşi, că o astfel de formaţiune politică, care utiliza teroarea, putea fi folosită. Problema era că gruparea n-o folosea mereu cu cap, asasinând, de pildă, politicianul greşit. „Chestiunea se pune cum ar putea fi folosită o formaţiune politică care printre mijloacele ei de convingere utilizează şi teroarea? Şi aceasta încă prosteşte, căci n-ar fi trebuit să omoare pe Duca, ci pe Titulescu (şi-i sclipeau ochii de ură, la ideea că acesta ar fi trebuit să fie ucis)“, nota Argetoianu în „Însemnări zilnice“.

În ultimii ani de viaţă, ameninţat cu retragerea cetăţeniei

După demiterea din 1936, Titulescu n-a mai zăbovit şi s-a retras în Franţa, la Cap Martin, iar mai apoi la Cannes, unde avea să moară la 17 martie 1941. Politicianul român născut în Craiova a ajuns în ziarele din toată lumea pentru promovarea păcii mondiale, fiind subliniat în fonturi groase şi că a fost îndepărtat din politică la semnul regelui. În timp ce în ţară detractorii continuau să-i laude demiterea, în Franţa, premierul Leon Blum îl suna şi-i cerea sfatul în probleme de politică internaţională. Cu trei ani înainte de a muri, Titulescu plănuia să publice volumul care avea să-i facă dreptate în faţa românilor – „Politica externă a României“. „Regele Carol a fost cuprins de panică în faţa unei asemenea perspective. Titulescu a fost ameninţat cu ridicarea naţionalităţii dacă publică volumul“, explica Anastasiu în interviul din ’81. Regele i-a cerut guvernului Goga să interzică publicarea în română a manuscrisului, precum şi intrarea în ţară a volumelor în engleză şi franceză. Astfel, amărăciunea celui mai bun om de politică externă se adâncea. Înainte de a se stinge, Titulescu a hotărât să suspende discuţiile cu editurile de la Paris şi de la Londra şi să nu-şi mai facă dreptate.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: