Cum au fost salvaţi mii de evrei în timpul Holocaustului de „Schindler al Japoniei”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Numele lui Oskar Schindler a rămas în istorie pentru curajul de care a dat dovadă în timpul celui de-al doilea război mondial, când a salvat de la Holocaust peste o mie de evrei. Dacă Schindler, iniţial, a fost interesat de obţinerea unui profit cât mai mare pentru fabrica sa, a existat un om care a salvat mii de evrei de regimul nazist, în Lituania, fără să aibă niciun câştig, punându-şi la bătaie cariera şi viaţa: Chiune Sugihara.

Poreclit „Schindler al Japoniei”, Chiune Sugihara avea să fie pedepsit pentru faptul că a emis mii de vize de tranzit pentru Japonia, pentru evreii din Lituania, chiar de către guvernul său.

În 1939, Chiune Sugihara (1 ianuarie 1900- 31 iulie 1986, care fusese înainte diplomat pentru sovietici, a fost desemnat viceconsul din Kaunas. În această perioadă, sarcina principală a lui Sugihara era de a obţine informaţii despre amplasarea trupelor germane şi sovietice la graniţe. În 1940, sovieticii ocupau însă teritoriul Lituaniei. Refugiaţii evrei din Polonia ocupată de nazişti căutau adăpost acolo, iar  evreii lituanieni încercau să obţine vize de ieşire. 

În volumul  ”Search of Sugihara: The Elusive Japanese Dipolomat Who Risked his Life to Rescue 10,000 Jews From the Holocaust”, Hillel Levine scrie că pe 2 august 1940, un grup de refugiaţi aşteapta în faţa consulatului japonez din Kaunas, sperând să obţină vize de tranzit pentru a se îndrepta spre est. 

„Spre deosebire de Raoul Wallenberg, diplomatul suedez al cărui guvern l-a trimis în Ungaria cu scopul clar de a salva evrei, şi de Oska Schindler, industriaşul german care, cel puţin la început, a avut un interes economic pentru protejarea vieţilor << evreilor lui>>, Sugihara nu a avut niciun motiv aparent pentru a realiza actele de salvare”, scrie în prefaţa volumului semnat de Levine. 

Lăsându-i pe refugiaţi cu promisiunea că va încerca să îşi convingă guvernul să îi ajute, ce a făcut  Sugihara imediat după ce s-a retras din faţa mulţmii a fost relatat de soţia acestuia, Yukiko, citată de Cristóbal Krusen, în ”They Were Christians: The Inspiring Faith of Men and Women Who Changed the World”. 

„Soţul meu a venit la etaj cu o privire îngrijorată. A stat la masă în linişte şi a băut nişte cafa. A aşteptat până când afară s-a aşternut liniştea. Apoi s-a ridicat, a mers la fereastră şi a privit afară; aşa am făcut şi eu”, scria Yukiko Sugihara.

Decizia diplomatului era una extrem de dificilă, mai ales că putea duce la izbucnirea unui conflict între Japonia şi Germania, emiterea unor astfel de vize putând fi văzută ca un act ostil faţă de Germania nazistă. „Trebuie să fac ceva. Un tânăr vine în casa mea pentru protecţie. E periculos? Nu. E spion? Nu? E trădător? Nu.E doar un adolescent evreu care vrea să trăiscă”, i-ar fi spus Chiune Sugihara soţiei sale, citată de acelaşi autor. 

Motivaţia lui Sugihara

În ciuda ordinelor date de oficialii din ţara sa, Sempo, aşa cum era numit diplomatul japonez de lituanieni, a decis că va acţiona pe cont propriu. Conform lui Cristóbal Krusen, în primele zile, acesta a urmat protocolul, numerotând vizele şi ţinând o listă cu nume, însă la scurt timp, emitea vize pentru oricine apărea în faţa lui.

„Cu o sclipire în ochii obosiţi, îi învăţa pe refugiaţi cum să spună << Banzai Nippon!>>, ca pregătire pentru momentul în care aveau să înfrunte gărzile japoneze de la graniţă”, scrie Krusen.

Timp de 29 de zile, Chiune Sugihara a scris vizele de mână, refuzând ajutorul soţiei sale pentru a nu o implica în mod direct. Unele surse scriu că lucra şi 20 de ore pe zi, soţia sa masându-i din când în când braţul. 

„Vreţi să ştiţi despre motivaţi mea, nu-i aşa? Ei bine, e genul de sentiment pe care oricine l-ar avea dacă ar vedea refugiaţi faţă în faţă, implorând cu lacrimi în ochi. Nu poţi decât să simpatizezi cu ei. Printre ei erau şi bătrâni şi femei. Erau atât de disperaţi încât au ajuns să îmi sărute pantofii...A fost spiritul umanităţii şi al iubirii de aproape care m-au făcut să mă aventurez”, a declarat diplomatul, ani mai târziu după terminarea celui de-al doilea război mondial, citat de Krusen. 

Pe 2 august 1940, Ministerul Afacerilor Externe i-a cerut să închidă consulatul, dar Sugihara, fluent în rusă, a reuşit, cu sprijinul autorităţilor sovietice, să îl ţină deschis până la finalul lunii. Pe 28 august însă, primea o telegramă de la Tokyo în care i se spunea că trebuie să plece la Berlin. Diplomatul şi-a luat familia, s-a cazat la un hotel din centrul oraşului, lăsând un bilet la poarta consulatului în care îi informa pe refugiaţi că va pleca. 

Arestat la Bucureşti

Pe 1 septembrie, pe peronul gării, refugiaţii stăteau adunaţi în jurul diplomatului. Sunt surse care spun că ar fi scris vize şi pe drumul de la hotel până la gară. În cele din urmă, înainte de plecarea trenului, s-a înclinat în faţa celor adunaţi cerându-le scuze că nu mai poate să îi ajute, înmânându-le totodată, pe geam, vize necompletate, cu ştampila oficială a consulatului şi cu semnătura sa.  

„Deşi nesocotise ordinele în mod flagrant, Chiune Sugihara era prea valoros pentru ca guvernul japnez să îl cheme acasă”, mai notează Krusen în volumul său. 

A fost trimis la Berlin, la Praga, apoi la Konigsberg, în Prusia de Est. În cele din urmă, a ajuns la Bucureşti, unde el şi familia sa au fost arestaţi de trupele sovietice, în 1944, fiind închişi timp 18 luni, înainte de a li se permite să revină în Japonia, în 1946. Superiorii lui Sugihara nu au uitat însă că nu s-a supus ordinelor. Întors acasă, a fost nevoit să demisioneze din cauza reducerilor de personal din guvern. Totuşi, mai multe voci au spus că ar fi fost doar o scuză şi că, de fapt, oficialii niponi nu ar fi uitat „incidentul lituanian”. 

Sugihara s-a retras în Fujisawa, fără ca nimeni să ştie de actele realizate în 1940. În 1968, printre ataşaţii la ambasada Israelului în Tokyo, se găsea şi Jehoshua Nishri, unul dintre oamenii pe care Sugihara îi salvase. Nishri l-a găsit şi l-a dus în Israel, unde a fost primit cu cele mai înalte onoruri, în 1985, acordându-i-se titlul de „drept între popoare”. 

Un an mai târziu, pe 31 iulie 1986, Sugihara murea, fără ca efortul şi curajul său să fie cunoscute în ţara sa. Totuşi, la ceremonia de înmormântare, conaţionalii săi au realizat cât de important fusese acel om, când o delegaţie numeroasă din străinătate a venit pentru a-şi lua rămas-bun. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite