Cum a fost asasinat Mihai Viteazul?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
MIhai Viteazul

„Căpitanii au plecat deîndată să îndeplinească ordinul dat de General şi, furişându-se cât mai pe ascuns şi fără zgomot, au ajuns la Pavilionul său, care era, faţă de acela al lui Basta, la o aruncătură de săgeată. Acolo, făcând mai multe tăieturi în pânze cu cuţitele, au intrat pe furiş în interior prin mai multe părţi, şi l-au găsit pe Valah discutând cu multă ardoare cu Rákóczi, pe care .... încerca să-l convingă să plece împreună cu el”

                 

Relatările româneşti, dramatizate

În pofida numeroaselor relatări din epocă şi analizelor consacrate acestui subiect de istoricii de mai târziu, asasinarea lui Mihai Viteazul nu este, încă, un capitol complet lămurit al istoriei noastre. Istoricii nu sunt, în general, doar cercetători ai trecutului, ci şi scriitori de istorie. Ei au, prin urmare, tendinţa, uneori involuntară, de a dramatiza diferite episoade ale trecutului, repovestindu-le nu aşa cum s-au întâmplat într-adevăr, ci aşa cum îşi imaginează ei că ar fi trebuit să se întâmple. „Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul cantacuzinesc)”, plină de inadvertenţe şi omisiuni, este una dintre cronicile care oferă asupra acestui eveniment o relatare îndepărtată de realitate:   

Iar când fu într-o dimineaţă, văzu Mihai Vodă oastea nemţească viind către cortul lui, unii călări, alţii pedestri, şi socoti Mihai-vodă că acestea sunt ajutor lui, şi nimic de dânşii nu se temea. Iar ei, procleţii, nu au fost ajutor, ci vrăjmaşi. Şi deaca văzu că sosesc, ieşi Mihai-vodă din cortu-său înaintea lor vesel şi le zise: „Bine-aţi venit voinicilor, vitejilor”. Iar ei se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice, cu săbiile scoase. Ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimă, iar altul degrab îi tăie capul. Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează.”  

Cei mai mulţi istorici români au preferat să îşi croiască relatările pe baza acestei povestiri cronicăreşti, care a pătruns astfel în conştiinţa publicului român prin intermediul sintezelor istorice (Şincai, Xenopol, Iorga, Giurescu, Panaitescu) manualelor şcolare, povestirilor istorice, emisiunilor de de televiziune sau ecranizărilor cinematografice. Avem, aşadar, o versiune devenită clasică, cu puţine variaţiuni, în care un Mihai credul şi neînarmat îşi întâmpină asasinii în faţa cortului, ţinându-le chiar şi un discurs de bun venit. Apoi, când aceştia, în mod perfid, se năpustesc asupra lui, Mihai nu reuşeşte să ajungă la sabia pe care – vai! – nu o avea la îndemână, fiind împuşcat cu muschete, străpuns cu suliţe sau halebarde, iar apoi, în final, decapitat. O viziune mai degrabă scenografică, care a supravieţuit pentru că era considerată mai potrivită pentru o personalitate istorică fără egal. Astfel, este accentuată ideea de martiriu, fiind puse în contrast inocenţa şi buna credinţă a lui Mihai şi perfidia şi cruzimea asasinilor trimişi de Basta. S-au petrecut însă lucrurile chiar aşa?  

Versiunile propagandistice ale lui Basta

Orice încercare de reconstituire a asasinatului de pe Câmpia Turzii trebuie să aibă în vedere faptul că acesta a avut loc într-o tabără militară, de unde informaţiile nu răzbăteau cu uşurinţă în afară. Lucru în special valabil în cazul generalului Giorgio Basta, care – lucru destul de puţin cunoscut la noi – este unul dintre părinţii sistemului informaţiilor şi contrainformaţiilor militare. Cu toate că informaţiile despre asasinat au fost numeroase, cele mai multe dintre ele au fost puse în circulaţie, de fapt, de Basta însuşi, care a reuşit să impună pretutindeni propria viziune asupra evenimentelor. În general, relatările inspirate de propaganda lui Basta insistă asupra a trei puncte: comunicarea respectuoasă de către soldaţi a invitaţiei de a se supune ordinului de arestare; opoziţia violentă a voievodului şi hotărârea acestuia de a se apăra; participarea comună a germanilor şi valonilor la uciderea lui Mihai. Una dintre cele mai timpurii relatări de acest tip este cea cuprinsă în „Chronologia” lui Hieronymus Ortelius (1604): 

Domnul Basta a trimis două companii de valoni şi două companii de soldaţi germani, împreună cu alţii călări, să înconjoare cortul lui şi să-l prindă viu. Care ordin transmis de Basta s-a executat cu supunere şi la sosirea lor au declarat voievodului că este prizonierul Majestăţii Sale Imperiale Romane şi trebuie să se predea de bună voie. Când însă voievodul a chemat în ajutor pe locotenentul său şi a apucat o sabie atârnată în cort, punându-se în poziţie de apărare şi după izbirea unui căpitan neamţ, căpitanul valon s-a înfuriat împotriva lui şi l-a străpuns cu lancea, în timp ce căpitanul neamţ i-a tăiat capul”.

În toate aceste relatări, Mihai este ucis prin lovituri aplicate de germani şi de valoni, în egală măsură. Astfel, numărul loviturilor aplicate lui Mihai este mai mare decât au fost acestea în realitate, pentru a satisface nevoia de legitimitate a lui Basta. În realitate, ofiţerii şi soldaţii germani din armata lui Basta nu au participat în niciun fel la asasinarea lui Mihai. Încă de la venirea sa la comanda armatei imperiale din Ungaria Superioară, Basta eşuase în încercările sale de a se înţelege cu soldaţii germani din subordine, iar cu o parte a acestora, silezienii, a avut mereu o relaţie tensionată. Se ştie că silezienii au refuzat, în toamna lui 1599, să îl urmeze pe Basta în Transilvania, fapt care întârziat plecarea acestuia şi a uşurat luarea în stăpânire a acestei ţări de către Mihai. Mai mult decât atât, în martie 1601, Mihai devenise nobil silezian (şi, prin aceasta, compatriot cu membrii temutei cavalerii sileziene), odată cu luarea în stăpânire a castelului Kinsperg, care îi fusese donat de către împărat. Intrarea lui Mihai în posesia castelului s-a făcut cu acordul nobililor reuniţi în Dieta Sileziei, faţă de care Mihai a depus, prin intermediul nobilului milanez Carlo Magno, un jurământ de credinţă. Nu trebuie, astfel, să ne mirăm că cel care a îngropat trupul lui Mihai pe Câmpia Turzii a fost, se pare, colonelul silezian Johann Schneckenhaus şi că silezienii (dar şi alţi germani) au dezaprobat crima săvârşită de Basta.

 Asasinatul de pe Câmpia Turzii a fost săvârşit exclusiv de valoni, singurii oameni de încredere ai lui Basta. Pentru Basta, Flandra era o a doua patrie, în care îşi petrecuse peste 30 de ani din viaţă, şi în care urcase, în armatele spaniolă şi imperială, toate treptele carierei militare. În viziunea lui Basta, valonii erau cei mai buni soldaţi din Europa. La insistenţele sale, Rudolf al II-lea a acceptat aducerea de regimente valone în armata lui Basta cu începere din anul 1599, după defecţiunea silezienilor. Un nou contingent important de valoni a sosit în anul 1601, cu puţin timp înaintea declanşării campaniei din Transilvania. Cu toate că germanii nu participaseră la asasinat, Basta avea însă nevoie să îşi justifice crima în faţa întregii lumi, astfel încât aceasta să nu pară o răzbunare personală. Pentru aceasta, el a inventat povestea participării germanilor la evenimente. 

Relatările transilvănene, imprecise

Relatările transilvănene se bazează pe informaţiile despre asasinat care au ajuns la curtea princiară. Cea mai cunoscută dintre ele îi aparţine cronicarului clujean István Szamosközi, istoricul oficial al principelui Bocskai:

Unul din căpitani cu numele de Bori dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis „Ba!” şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie.

Reţinem faptul că Szamosközi e foarte sigur că asasinii erau valoni. Relatarea are însă şi elemente îndoielnice, nefiind obţinută, probabil, din surse de încredere. Muschetarii valoni erau înarmaţi nu cu puşti, ci cu muschete, iar utilizarea acestor arme în interiorul cortului, într-o învălmăşeală într-un spaţiu strâmt, nu este credibilă. Muschetele erau arme lungi (până la 1,5 m.), grele (6-7 kg) şi nu foarte precise, fiind folosite în epocă în câmp deschis, de regulă sprijinite pe o vergea-suport de tragere, în condiţiile unei delimitări clare între trupele combatante. Este neplauzibil ca soldaţii să fi tras în Mihai, în cort, atât din faţă cât şi din spate.

O altă relatare, cu informaţii suplimentare interesante, este cea a cancelarului Wolfgang Bethlen. Scrisă mult mai târziu, relatarea lui Bethlen se bazează şi pe informaţii obţinute de la doi martori oculari ai evenimentului, Ludovic Rákóczi şi Matheas Peresithius. Despre cel dintâi se ştie că, deşi era comandantul cavaleriei lui Mihai, era unul dintre spionii lui Basta, căruia îi oferea informaţii din interiorul taberei Voievodului. Matheus Peresithus, prezent şi el în cort în momentul descinderii valonilor, a profitat de învălmăşeala de după moartea lui Mihai pentru a pune mâna, „spre amintire veşnică”, pe agrafa de la căciula voievodului, ornată cu safire albastre. În relatarea lui Wolfgang Bethlen,

pe neaşteptate trupa valonilor înconjoară cortul lui Mihai, Beaurius şi alţi câţiva subalterni de-ai săi au intrat în cortul lui Mihai pe care l-au găsit liniştit şi stând întins. Beaurius adresându-i-se acestuia, spune: Eşti prizonier, la care acesta răspunde: Nicidecum! şi spunând aceasta Mihai a încercat să scoată sabia care era atârnată de propteaua cortului în timp ce era lovit de Beaurius cu halebarda şi capul îi este tăiat cu sabia proprie a lui Mihai, iar unul dintre valoni l-a împuşcat la încheietura de la mâna stângă despre care se ştia că obişnuia să o folosească şi cu care încerca chiar atunci să-şi scoată sabia.”

În afara certitudinii că asasinii erau valoni, relatarea este confuză, pentru că, cu doar câteva rânduri mai jos, găsim informaţia că Mihai nu stătea întins, ci discuta cu Rákóczi şi Peresithus. În acelaşi timp, succesiunea evenimentelor din cortul lui Mihai este nebuloasă. Împuşcarea lui Mihai în încheietura mâinii stângi este complet neplauzibilă: muscheta nu era, cu siguranţă, arma cu care să poată fi realizată o asemenea performanţă în timpul unei învălmăşeli într-un spaţiu închis. Reţinem însă faptul că atât Szamosközi, cât şi Bethlen aveau cunoştinţă despre o rană la mâna stângă a lui Mihai, pe care o credeau realizată prin împuşcare. Vom vedea, în relatarea următoare, cum a fost de fapt făcută aceasta. 

Relatarea lui Ciro Spontoni

Cea mai importantă relatare asupra evenimentelor este, în acelaşi timp, şi una dintre cele mai puţin cunoscute cititorilor din România. Relatarea îi aparţine cavalerului Ciro Spontoni (1552-1610), secretarul personal al lui Basta, una dintre cele mai importante şi mai credibile surse pentru evenimentele epocii. Acesta s-a aflat în serviciul lui Basta până în anul 1600, când a plecat la Bologna, unde obţinuse postul de prim secretar al Senatului acestui oraş. În 1603, el a părăsit însă Bologna pentru a reveni în serviciul lui Basta. „Historia della Transilvania” a lui Spontoni, apărută postum, în 1638, este considerată de istorici ca fiind una dintre cele mai avizate surse pentru epoca lui Mihai Viteazul, oferind informaţii de o acurateţe remarcabilă. Deşi secretar al lui Basta, Ciro Spontoni nu este un inamic al lui Mihai, ale cărui fapte le prezintă cu destulă obiectivitate. Descriind ura implacabilă şi reciprocă care îi despărţea pe Mihai de Basta, Spontoni încearcă să îşi păstreze echidistanţa, subliniind în repetate rânduri valoarea domnului român.

De ce este credibilă relatarea lui Spontoni? Pentru că el este singurul contemporan al evenimentelor care a avut acces la informaţii de primă mână, obţinute de la martori oculari, la puţini ani de la asasinatul de pe Câmpia Turzii. Mai mult decât atât, aceste informaţii nu erau obţinute de la martori răniţi şi derutaţi (aşa cum trebuie să fi fost Rákóczi), sau de la oameni care priviseră intervenţia valonilor de la distanţă. Spontoni şi-a obţinut datele de la cei care plănuiseră şi executaseră, cu sânge rece, întreaga operaţiune, şi care erau cei mai în măsură de a oferi o descriere corectă a sa. Iată relatarea lui Spontoni:   

Chiar dacă Basta ştia că părerea prudentă a lui Pezzen era bine întemeiată, şi că ar fi fost mai bine să îl omoare, iar rezultatul mai sigur decât dacă l-ar fi luat prizonier, totuşi, pentru a nu oferi nimănui posibilitatea de a-l acuza că ar fi făcut acest lucru din ură sau din răzbunare, luă decizia de a-l face prizonier şi de a-l trimite deîndată Împăratului. Pentru aceasta, în seara dinaintea plecării lui Mihai, îi trimise acestuia poruncă să vină la Consiliul care avea loc, potrivit obiceiului, în Pavilionul său. Dar el, fie sfătuit de conştiinţa sa pătată, fie pentru că, ocupat cu rezolvarea treburilor sale, nu voia să piardă timp, a refuzat să meargă.

În dimineaţa următoare, la prima oră, a venit secretarul numitului Valah, probabil pentru a-i transmite scuze lui Basta pentru că Domnul său nu se prezentase la Consiliul din seara dinainte. Dar acesta îl făcu să aştepte, sub diferite pretexte, în sala pavilionului, în timp ce, din ultimul vestiar, trimise să fie chemaţi la el Beaury, Mortagna şi alţi căpitani ai Infanteriei Valone, în care ştia că poate avea încredere, şi le porunci ca, împreună cu Muschetarii lor şi cu câţiva Halebardieri, să meargă la Pavilionul lui Mihai şi să-l ia prizonier, iar dacă n-ar fi vrut să se supună arestului, sau ar fi opus rezistenţă, să îl omoare.

Căpitanii au plecat deîndată să îndeplinească ordinul dat de General şi, furişându-se cât mai pe ascuns şi fără zgomot, au ajuns la Pavilionul său, care era, faţă de acela al lui Basta, la o aruncătură de săgeată [cca 200 m]. Acolo, făcând mai multe tăieturi în pânze cu cuţitele, au intrat pe furiş în interior prin mai multe părţi, şi l-au găsit pe Valah discutând cu multă ardoare cu Rákóczi, pe care (aşa cum acesta însuşi a mărturisit ulterior) încerca să îl convingă să plece împreună cu el în ziua următoare; acesta, însă, se opunea, scuzându-se că fără permisiunea lui Basta nu poate face asta. Cel dintâi care s-a apropiat de persoana lui a fost un Locotenent, care, având în mână un Scheltr [varietate de halebardă], îi ceru să se recunoască prizonierul Împăratului. Dar el puse deîndată mâna pe sabia lui încovoiată (Scimitarra), strigând cu putere „Eu, prizonier?” şi dădu înspre acela, cu furie, o lovitură atât de rapidă şi de puternică încât rupse hampa armei sale. Dar, atunci când îşi ridică din nou braţul, unul dintre Muschetari îi prinse sabia de mâner şi se repezi să i-o ia din mână cu dinţii, apoi, cu aceasta, îi tăie deîndată capul; fără să vrea, îl răni în acelaşi timp la faţă pe Rákóczi.

Văzând aceasta, soldaţii care erau acolo, lacomi de câştig, se năpustiră să jefuiască Pavilionul, împotriva ordinului pe care li-l dăduse Generalul. Acesta, din dorinţa de a pune mâna pe scrisorile cu care se gândea că va putea justifica hotărârea sa întemeiată, trimise imediat ordin ca acelea să nu fie luate.   

Detaliile prezente în această relatare sunt perfect credibile, iar operaţiunea este descrisă cu acurateţe. Intervenţia valonilor, rapidă, eficientă şi precisă, poate fi comparată cu operaţiunile trupelor speciale de astăzi. Pare destul de clar faptul că Basta îi făcuse să înţeleagă pe valoni că moartea lui Mihai era de preferat, dar că trebuiau păstrate aparenţele unei încercări de arestare. Înţelegem, de asemenea, şi de ce istoricii s-au ferit să facă cunoscută această relatare: faptul că muschetarul valon l-a muşcat de mână pe voievod, pentru a-i smulge sabia, a fost considerat probabil un detaliu mai puţin potrivit cu măreţia lui Mihai. Acest detaliu este însă unul perfect credibil, în condiţiile în care avem de-a face cu o succesiune foarte rapidă de evenimente şi cu o situaţie în care armele lungi nu puteau fi utilizate. Relatarea are încă un element care îi sporeşte credibilitatea: somaţia de arestare este făcută de un locotenent, trimis în pavilion de către Beaury. Acesta din urmă se afla, probabil, în afara pavilionului, de unde supraveghea desfăşurarea operaţiunii şi urmărea asigurarea perimetrului. Trebuie să ştim că, în armatele imperiale, locotenentul era poziţionat, pe câmpul de luptă, în spatele companiilor, el având rolul de a-i pedepsi, în caz de nevoie chiar cu moartea, pe soldaţii care dădeau înapoi sau care încercau să dezerteze. Locotenenţii se ocupau cu menţinerea disciplinei în rândurile soldaţilor, cu arestarea recalcitranţilor şi cu pedepsirea acestora. Faptul că somaţia de arestare a fost lăsată în seama unui locotenent este, în aceste condiţii, una logică. 

De ce a fost ignorată relatarea lui Spontoni?

Ciro Spontoni este, prin urmare, singurul istoric care a avut acces, în epocă, la informaţii de primă mână despre desfăşurarea asasinatului de pe Câmpia Turzii, la puţin timp după evenimente, din chiar anturajul celor care puseseră la cale operaţiunea. Cum se explică faptul că relatarea sa este atât de puţin cunoscută de istorici? Lucrarea lui Spontoni, Historia della Transilvania, nu a fost o operă de propagandă. Autorul nu a dorit, se pare, să o publice în timpul vieţii lui Basta, pentru a putea prezenta cu mai multă obiectivitate faptele acestuia. Până la urmă, cartea a apărut abia în anul 1638, când atât Spontoni, cât şi Basta încetaseră de mult din viaţă.În momentul apariţiei cărţii, principalele versiuni asupra asasinatului din 19 august 1601 se aflau deja în circulaţie, bine consolidate, astfel încât această relatare nu a reuşit să le modifice. Istoricii ai preferat să utilizeze, în continuare, variantele care li se păreau mai spectaculoase: cu întâmpinări, discursuri, sabia la care Mihai nu mai ajunge, focuri de muschetă şi lovituri de halebardă. Şi, poate, o dorinţă inconştientă de a demonstra măreţia lui Mihai prin inventarea unui număr cât mai mare de lovituri încasate de acesta, până la prăbuşire.

Nici relatarea lui Spontoni nu lămureşte însă toate problemele. Nu este încă foarte clar cum au reuşit valonii să ajungă până la cortul lui Mihai, şi în ce fel au fost eliminate gărzile acestuia. Se numără acestea printre cei 17 până la 30 de oameni din oastea lui Mihai care au căzut în acea zi? Un alt semn de întrebare este legat de prezenţa în cort a lui Ludovic Rákóczi, despre care ştim că îi transmitea lui Basta informaţii despre acţiunile lui Mihai, din chiar anturajul imediat al acestuia. Se ştie că Basta căuta scrisorile compromiţătoare, despre a căror existenţă ştia chiar de la Rákóczi; scrisori pe care soldaţii săi le-ar fi şi găsit, de altfel, în cortul voievodului, şi pe care Basta şi-a argumentat acţiunea în faţa propriei armate, a armatei lui Mihai, a împăratului şi a lumii întregi. S-a mai spus, de asemenea, că respectivele scrisori nu puteau fi autentice. Este oare, în aceste condiţii, întâmplător faptul că Rákóczi se afla în cortul lui Mihai exact în momentul asasinatului?

Asasinatul de pe Câmpia Turzii, din 19 august 1601, va rămâne, cu siguranţă, şi pe viitor unul dintre subiectele cele mai discutate de pasionaţii de istorie din România. Prin perspectiva interesantă pe care ne-o oferă, relatarea lui Ciro Spontoni este o mărturie cheie asupra acestui eveniment, care merită să reţină atenţia noastră.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite