Cum am căzut prizonier la Stalingrad - povestea incredibilă a unui român prins în iadul de la Cotul Donului

Cum am căzut prizonier la Stalingrad - povestea incredibilă a unui român prins în iadul de la Cotul Donului

Imagine de pe câmpul de bătălie de la Stalingrad

Radu Mărculescu, profesor de liceu şi ofiţer rezervist, este mobilizat odată cu intrarea României în război de partea Axei şi este luat prizonier în bătălia de la Cotul Donului, laolaltă cu alţi nenumăraţi ofiţeri şi soldaţi ai Armatei Regale Române.

Ştiri pe aceeaşi temă

A fost închis de-a lungul a nouă ani în lagărele de la Tambov, Oranki (şi anexa lui, Schitul,) Monastîrka, Uscioara, Morşansk, Mihailovo, Odessa, Nikolaevo, iar după „repatriere“, în România sovietizată, la Sighet şi Bragadiru.După Revoluţie, Mărculescu începe să îşi descrie, în pagini memorialistice, experienţa concentraţionară, publicată în volumul Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică; noi am selectat spre redare momentul căderii în prizonierat.

„Povestea prizonieratului meu începe cu bătălia din Cotul Donului (19-23 noiembrie 1942), care, împreună cu cea din nordul Africii (El Alamein, 23 octombrie-4 noiembrie 1942), va schimba cu totul cursul celui de-Al Doilea Război Mondial. (...) În zori ne trezirăm cu puternice şi neîntrerupte bubuituri dinspre front. Era o dimineaţă ceţoasă (19 noiembrie), de nu se vedea mai departe de vreo sută de metri. (...) De fapt, toată această dramă s-a desfăşurat în câteva zile (dimineaţa lui 19 noiembrie-seara lui 23), cinci zile de hărţuială cu tancurile sovietice cu care ne duelam în focuri de artilerie, cu popasuri scurte şi somn iepuresc, cu devieri de traseu, în funcţie de situaţiile care apăreau, iar tot acest efort supraomenesc era susţinut de speranţa supremă de a ajunge la Kleţkaia înainte de-a se închide cercul. (...)

Nu ştiam unde duce drumul acesta care şerpuia pe firul unei vâlcele, dar era unicul posibil în situaţia dată. Ne angajarăm pe el în galop. Oricum, Kleţkaia nu putea fi decât în direcţia lui. La o răscruce de drumuri oprii ca să consult harta. Identificai vâlceaua şi văzui că duce la Kleţkaia. Eram pe drumul cel bun. Încă o forţare şi eram salvaţi. Dar, pe măsură ce înaintam la trap pe acest fund de vale, el se făcea din ce în ce mai larg, iar pe malurile lui ridicate, care se tot îndepărtau de noi, începură să curgă, ca nişte pârâie, şi pe dreapta, şi pe stânga, şiruri de ostaşi şi pe jos, şi în căruţe sau pe cai. Pâraiele se făceau râuri, apoi fluvii şi umplură tot cazanul văii cu o mare de oameni care se înghesuiau, se îmbrânceau, se înjurau, toţi mânaţi spre aceeaşi ţintă, ca spre un colac de salvare: Kleţkaia, singurul loc prin care se mai putea ieşi din încercuire, pe podul de peste Don. Masa asta informă, dezordonată, călcându-se în picioare ca să ajungă cât mai repede la liman era rămăşiţa jalnică a ceea ce fusese armata noastră. Strânsă ca într-o menghină de polipii acestui monstru colectiv, bateria noastră, sau ce mai rămăsese din ea, înainta cu greutate, pierzându-şi coeziunea şi dizolvându-se în restul gloatei. Aşa s-a făcut că m-am rupt de o bună parte din oamenii noştri şi de Furtună, pe care nu l-am reîntâlnit decât în lagăr.

Citeste restul poveştii pe historia.ro

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările