Cum au ajuns românii să invadeze Bulgaria în 1913 din cauza unei neînţelegeri

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Armata română în 1913, la invazia în Bulgaria FOTO rbnpress.info
Armata română în 1913, la invazia în Bulgaria FOTO rbnpress.info

Românii şi bulgarii au reprezentat mult timp două popoare din al căror bagaj specific manifestărilor orgliului naţional părea să lipsească tocmai spiritul înfruntării.

Ar fi fost un caz atipic lumii agitate din sud-estul Europei, o situaţie de neconceput în condiţiile în care statele naţionale din regiune s-au afirmat şi prin etalarea rivalităţilor istorice. Au existat însă în istoria modernă a celor două naţiuni vecine două evenimente exemplare, de la care se poate spune că mereu s-a alimentat duhul confruntării.

Recunoştinţa, repede uitată 

Mai întâi, independenţa României la 1877-1878 a presupus sacrificii umane şi materiale enorme chiar pe teritoriul bulgar, dar victoriile împotriva Imperiului otoman au fost în final răsplătite inechitabil de către puterile Europei. României i s-a recunoscut doar condiţionat independenţa iar frontiera dobrogeană a devenit un motiv de nemulţumire atât la Nord cât şi la Sud de Dunăre. În primii ani ai Principatului autonom, bulgarii au arătat o anumită recunoştinţă faţă de sacrificiul etalat de români la Plevna, dar curând, după proclamarea independenţei la 1908, "uitarea" avea să se aştearnă peste memoria celor tineri sau chiar a celor mai bătrâni. Din amintirea momentului 1877, a mai rămas doar ajutorul surorii mai mari, Rusia. Cel de-al doilea moment important, care a oferit, o dată cu trecerea anilor, imagini consistente ale rivalităţii dintre români şi bulgari a fost războiul din vara anului 1913. Evenimentul în sine nu reprezenta de­cât deznodământul unei crize politice prelungite, începută o dată cu declanşarea primului război balcanic în toamna anului 1912. Eşecul discuţiilor privind modificarea frontierei comune a reprezentat actul intâi al dramei, iar războiul partea a doua.

Tratative sub semnul... nervilor

Tratativele româno  bulgare angajate la Bucureşti sau la Londra au stat tot timpul sub semnul unei mari nervozităţi. Atât în Bulgaria cât şi în România, relaţiile politice încordate au devenit o temă de dezbatere la tribuna parlamentară şi în însemnările presei. În privinţa opiniei publice româneşti, se poate observa că disputa teritorială cu Bulgaria a reprezentat unul dintre rarele momente când ea s-a pronunţat cu vivacitate asupra unei teme de politică externă. Lideri de partid, deputaţi, istorici sau publicişti incitau şi mai mult spiritele, solicitând repararea unei vechi nedreptăţi prin implicarea imediată a ţării în război. În şedinţa din 15 decembrie a Adunării Deputaţilor, în aceeaşi zi în care Titu Maiorescu transmitea primele sale instrucţiuni cu privire la conţinutul tratativelor diplomatice de la Londra, deputatul C. Fortunescu susţinea că "fără compensaţiuni teritoriale" sau "fără rectificare de frontieră" era greu de înţeles cum "glasul României" ar fi fost ascultat de către marile puteri. În opinia lui, era evident că în concertul european existau şi voci care nu se auzeau sau glasuri care incantau după partiturile scrise de alţii. Concluziile acestui discurs, rostit chiar în pre­ziua deschiderii şedinţelor reuniunii londoneze, dovedesc faptul că, în probleme de politică externă, între vi­ziunea guvernului susţinută de către rege şi cea a unora dintre membrii forului legislativ existau deosebiri la fel de mari, ca acelea existente între politică şi politicianism.

Cuvintele deputatului conservator spun de fapt totul: "Şi ţinem să se ştie că dacă este posibil să se închidă porţile Palatului Saint James în calea plenipotenţiarilor noştri şi ca ambasadorii să ne oprească de a vorbi, nu este posibil ca cineva să stea în calea soldaţilor noştri şi nimic nu va opri pe leii satelor noastre ca să poarte oriunde vor călca vitejii îngrozitoare şi nobleţea de zeci de ori seculară a unui popor daco-roman".

Să se ţină seama de interesele noastre

În cadrul aceleaşi şedinţe a luat cuvântul şi deputatul D. I. Grădişteanu. După ce a încercat să argumenteze necesitatea rectificării frontierei dobrogene prin considerente de ordin strategic, el a lăsat să se înţeleagă că pretenţiile României şi-ar găsi o deplină aderenţă în principiul menţinerii echilibrului de forţe în Peninsula Balcanică. În acest fel, ţara ar fi fost îndreptăţită să-şi extindă frontierele pentru că, la împărţirea teritoriilor cucerite, aliaţii balcanici nu se puteau orienta decât după principiul compensaţiilor teritoriale. Fiecare stat balcanic beligerant urma să primească, în raport cu principiul compensaţiilor, o întindere de pământ cu populaţii amestecate, care trebuia să fie direct proporţională cu ponderea numerică a întregii populaţii naţionale din cadrul Imperiului Otoman. Conform acestui algoritm, România urma să beneficieze de compensaţii fabuloase.

Citeşte continuarea pe historia.ro

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite