Cronicar prin memoriile Marelui Război. Regina Maria - călătorii, activităţi şi exodul spre Moldova (V)

Regina Maria a României

Centenarul Marelui Război readuce în discuţie episoade şi figuri ale istoriei acelor timpuri. De la distanţă, unul dintre chipurile marcante ale epocii este cel al Reginei Maria.

Despre Regina Maria se vorbeşte în spaţiul nostru public contemporan din edulcoranta perspectivă a Balcicului, ori din cea a cancanului - prin iubirile ei şi, uneori, în treacăt, se discută despre importanţa sa pe scena publică. Într-o societate cu puternice rădăcini patriarhale, cum este şi a noastră, este dificil de subliniat rolul primordial al unei femei fără a deranja orgolii masculine. Indiscutabil, regina Maria a fost un decident de prim-rang în istoria noastră din vremea Marelui Război, acţiunile şi faptele ei depăşindu-le, prin impactul mediatic, pe cele ale regelui Ferdinand, cel care, aşa cum se ştie, era un om timid şi o figură mai retrasă.

Importanţa reginei a fost aceea de a fi fost cel mai puternic vector al popularităţii Casei Regale în plan intern, de animator al speranţei într-o cauză ce părea pierdută, iar în plan extern aceasta a fost, prin legăturile de rudenie cu regele Angliei, prin atitudinea sa, cel mai bun negociator şi susţinător al cauzei României la Congresul de pace de la Versailles. Aşa cum regina însăşi a declarat, la sosirea sa la Paris, în timpul negocierilor de pace, rolul său a fost acela de a da un chip României. Despre aceste negocieri şi meritele Reginei Maria vom discuta în viitoarele episoade.

Ieşind din această introducere, în episodul de faţă încercăm să prezentăm o perspectivă inedită şi anume, cea a călătoriilor şi drumurilor reginei în prima parte a Marelui Război. Principala noastră sursă documentară este lucrarea autobiografică a reginei - Povestea vieţii mele, vol. III -, din care vom cita mai jos câteva pasaje, dar şi alte lucrări ale unor memorialiste, care surprind în relatările lor imaginea acesteia în vreme de război, precum şi câteva studii personale pe care le-am prezentat cu alte ocazii.

Trenul a fost principalul mijloc de transport al primelor două decenii ale secolului XX şi de aceea, el a fost utilizat în diverse împrejurări şi situaţii de către liderii politici, ori oamenii simpli; un alt mijloc de transport – vehiculul, care avea să devină emblema secolului  era utilizat, în general, mai rar. Evident,  ironia istoriei, nici atunci România  nu  se prezenta bine la capitolul drumuri, aşa că pentru deplasările pe distanţe mai mari era preferat trenul.

FOTO Revista „România Eroică”, 1926

În cazul de faţă, vom urmări parcusul reginei Maria în primele luni ale Marelui Război. Dacă ne întrebăm care era scopul călătoriilor unei regine, ei bine, într-o situaţie specială, precum cea în vreme de război, evident că acestea vizau îndatoriri protocolare. Scopul era unul singur, acela de a arăta ataşamentul regalităţii faţă de ţară şi empatia faţă de problemele şi suferinţele oamenilor. În mine trăiesc două fiinţe, una care priveşte şi vede şi alta care suferă, scrie regina în octombrie 1916.  Gândurile acestea sunt scrise cu durerea unei mame care tocmai şi-a pierdut fiul, prinţul Mircea, răpus de febră tifoidă la Buftea pe 20 octombrie/2 noiembrie (stil nou). La câteva zile, regina decide să plece în Moldova pentru a mai uita de durere, călătoria o face într-un Mercedes greoi, care nu era fără cusururi, aşa încât lungile mele drumuri de inspecţii erau foarte obositoare... Nu-şi găseşte alinarea, mai mult întâlneşte într-un spital un copilaş bolnav care-i readuce în minte pierderea propriului copil. Priveliştea unui copil care suferă e ceva ce nu pot îndura.  E un lucru peste puterile mele, am fugit ca o nemernică... Şi regii şi reginele sunt oameni...

Revenind pe firul întâmplărilor descrise de regină în memoriile sale, la sfârşitul lui octombrie, aeroplanele germane bombardează Buftea, cunoscând faptul că familia regală locuia acolo. Din fericire, aceasta nu era în zonă, cu  siguranţă germanii deţineau informaţii şi au dorit să elimine un mare adversar. Netulburată de incident, regina îşi continuă activitatea şi vizitele la spitale din ţară.

Noiembrie 1916 este momentul în care situaţia armatei române devine dramatică, iar retragerea din Muntenia spre Moldova, o certitudine.

„Uneori, a fi femeie e ceva ce te umple de disperare. Despre o femeie se crede că nu e în stare să ajute la nimic şi totuşi uneori ea poate vedea o stare de lucruri cu o limpezime dureroasă. Acum ştiu că vom fi nevoiţi să fugim. Da, aici am ajuns!”

Pe 12/25 noiembrie 1916, avea să se decidă plecarea reginei spre Iaşi. Despărţirea de Cotroceni, de mormântul prinţului Mircea, de răniţii din spitale, toate se dovedesc a fi momente dureroase.

Călătoria de la Buftea la Iaşi avea să se facă într-un tren. Acesta avea să devină, pentru o perioadă, căminul reginei Maria, inclusiv notiţele sale zilnice aveau să consemneze sintagma – scris în tren sau în tren. Este frapantă o similitudine - sentimentalismul feminin, aproape rural, al ataşamentului faţă de locuri, situaţii şi oameni părăsiţi odată cu plecarea în exod.

„Când am auzit şuieratul trenului, mi-am înăbuşit în suflet un suspin dureros căci plecând puneam între mine şi tine o barieră de nepătruns, ocupaţia duşmană... Ne-am uitat pe ferestrele vagonului: căruţe mici, înţesate cu câte 30 de refugiaţi, răsturnate pe şosea, morţi, răniţi, copii plângând, femei pe jos cu tot bagajul în spinare... Încotro mergeau ele? Dar eu încotro plecasem?” (Elena Negrescu, Jurnal de război 1916-1918, Ed. Detectiv, Bucureşti, 2006)

Iată ce scrie regina Maria: Am intrat în necunoscut. Unde mă duc? Pentru câtă vreme? Şi de ce? Nimic nu e hotărât. Niciodată în viaţa mea n-am plecat aşa în necunoscut...

Călătoria reginei cu trenul de la Buftea la Iaşi se petrece într-o atmosferă tensionată şi plină de suferinţe. Trenul este unul plin de oameni şi bagaje. Regina este urmată de o suită de persoane  aflate în serviciul casei regale: servitori, domnişoare de onoare, familiile personalului etc. După cum mărturiseşte, călătoria cu trenul îi devine dragă: am călătorit toată noaptea şi am dormit în tren, îmi place să dorm în tren...

Drumul spre Iaşi este unul fără mari probleme, trenul regal are prioritate în faţa altor trenuri. La Iaşi, regina are o mare surpriză. Haosul pune parcă stăpânire pe viaţa oamenilor. Cu mirare, regina consemnează că nu prea ştie unde se află membrii guvernului şi diferitele autorităţi, cu regele nu poate ţine legătura. Ruşii s-au instalat în mai toate casele ieşene şi, de aceea, nu s-a putut găsi rapid o locuinţă pe măsura statutului său. Ca atare, timp de două săptămâni, regina Maria locuieşte în tren, iar din motive de siguranţă – pentru că se aşteptau la bombardarea oraşului de către germani - trenul este garat la o oarecare distanţă de oraş. Situaţia reginei e cunoscută de oameni. În jurnalul său, Yvonne Blondel, fiica ambasadorului francez, notează pe 14 decembrie 1916: mă doare gândul că regina Maria şi copiii săi trăiesc hâţânaţi într-un tren fie el şi regal.

Programul reginei, aşa cum se reflectă în memoriile sale, este unul încărcat obositor şi plin de relatări ale suferinţelor şi deznădejdii. Vizitează spitale improvizate şi sărăcăcioase, în contast cu luxuriantele trenuri sanitare ale armatei imperiale ruse, primeşte refugiaţi, diplomaţi, oameni politici în audienţe etc. Toţi au probleme, toţi solicită câte ceva. Este o lume plină de durere şi nevoi. Simptomatic pentru penuria şi suferinţa oamenilor a fost şi faptul că, de Crăciun, pentru Regina Maria, nu s-a putut găsi o floare în tot oraşul Iaşi:

„Sărbătoarea Crăciunului, altădată bogată şi plină de daruri şi flori în saloanele din Cotroceni şi Pelişor, transformate în grădini tropicale... şi cum la Iaşi nu s-a găsit cu nici un preţ o floare, Regina s-a bucurat de primirea câtorva ramuri de vâsc. Vâscul devenise în acele zile, floarea deznădejdilor şi a durerii, care înverzea arborii din jurul palatului şi din întreg Iaşiul dând speranţe de viaţă...” (Mitican Ion, Salutări din Iaşi, Capitala României Intregite)

Semnificativ este şi faptul că Palatul Reginei Maria, casa din Copou a lui Dumitrache Cantacuzino Paşcanu, devenise pentru o populaţie demoralizată Inima Iaşilor, aceasta pentru că imaginea reginei Maria în vremea marelui război a fost una a femeii curajoase, optimiste până la absurd, în privinţa şanselor României. Şi dacă tot am vorbit de optimism, o privire asupra atmosferei din spaţiul românesc al lunilor noiembrie-decembrie 1916 ne arată că doar doi oameni au această capacitate: regina (care îi declară, ulterior anului 1916, generalului Averescu despre credinţa sa în victorie, eu sunt englezoaică şi englezii nu obişnuiesc să piardă) şi Nicolae Iorga, cel care rosteşte un fulminant discurs în Parlamentul de la Iaşi, pe 14 decembrie 1916, discurs încheiat cu o premoniţie: vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât.

În episodul viitor vom vorbi despre călătoriile în vreme de război ale misiunii militare franceze şi nu numai.