La o primă vedere, în spaţiul rus contemporan, perspectiva societăţii şi mediului academic asupra Marelui Război pare a fi dominată de  o anume reţinere faţă de acest eveniment. Un istoric american ne oferă o posibilă explicaţie - Karen Petrone, autoare a unei excelente lucrări  apărută în 2011 şi intitulată  The Great War  in Russian Memory (Marele Război în Memoria rusă). Karen Petrone consideră că, în istoriografia rusă, dar şi în cea occidentală, revoluţia rusă este mai importantă decât participarea   imperiului rus la Marele Război. În plus, spune Petrone, există şi o puternică moştenire a istoriografiei sovietice care a blamat imperialismul francez care a obligat Imperiul rus să înceapă o ofensivă împotriva germanilor, folosind ţăranii ruşi drept carne de tun în beneficiul capitaliştilor francezi. Propaganda imperială rusă, în viziunea aceleiaşi istoriografii, a  folosit imaginarul religios domestic sau importat în mobilizarea populaţiei pentru efortul de război, transmiţând mesajul clar că Dumnezeu e de partea Rusiei şi aliaţilor săi, iar milioane de soldaţi ruşi au găsit inspiraţie în această idee. În contrapondere, atât istoria oficială, cat şi şi propaganda sovietică a anilor ’20-’30 au folosit aceste elemente pentru a critica  religia care a încurajat soldaţii să piară pe front. Ca răspuns la faptul că în Occident s-a făcut mare caz de entuziasmul  şi înrolarea voluntară în armată a populaţiei, în spaţiul sovietic a fost încurajată şi popularizată memorialistica unor autori care prezentau varianta pacifistă asupra războiului, iar cinematografia s-a raliat şi ea acestui comandament.

În acelaşi timp, au existat recuperări şi folosiri în interesul puterii sovietice a unor elemente din Primul Război Mondial, relevantă în acest sens fiind notorietatea generalului Brusilov, autorul unei remarcabile ofensive în 1916 şi unul dintre cei mai populari generali ruşi în lumea vestică în vremea războiului. Capitalul său de imagine a fost intens utilizat de noua putere, iar pe 18 martie 1926, când a murit, i s-au organizat funeralii naţionale. Interesant este faptul că a fost o ceremonie hibridă, întrucât a fost înmormântat ca un general ţarist cu ordinul Sfântul Gheorghe pe piept şi  slujbă religioasă. Moartea sa a fost folosită pentru a legitima armata roşie, drept continuatoare a victoriilor şi spiritului său. Mesajul public era: dormi în pace, strălucit general. Sabia ta victorioasă, acoperită cu lauri, este acum în mâini sigure.

O Românie victorioasă în război, o Românie puternică, cu un cuvânt de spus în relaţiile internaţionale şi în plan regional, nu era de dorit.

Despre Rusia şi impactul războiului asupra sa vom mai vorbi. Evenimentele din Rusia anilor 1914-1918, revoluţia rusă şi amprenta asupra istoriei lumii au fost covârşitoare şi cu siguranţă problematica rusă a Marelui Război va mai face să curgă multă cerneală.

În ceea ce priveşte relaţiile româno-ruse din vremea Marelui Război, lucrările recente ale unor istorici occidentali au remarcat faptul că Rusia, aliatul nostru, şi-a urmărit interesele de mare imperiu. O Românie victorioasă în război, o Românie puternică, cu un cuvânt de spus în relaţiile internaţionale şi în plan regional, nu era de dorit. De aceea, deşi prezenţi în spaţiul românesc, implicarea ruşilor pe linia frontului a fost una minimală, în campania din 1916.      

Literatura memorialistică românească abundă de descrieri ale armatei imperiale care nu se  angajează în lupte, iar la solicitările românilor li se răspunde mai tot timpul: este vreme de război, aveţi răbdare. Imaginea aliatului rus este pusă sub semnul contrastului dintre durerea şi suferinţa cruntă, materială, a românilor şi opulenţa armatei ruse, abundenţa trenurilor sanitare, a proviziilor şi uriaşelor rezerve disponibile pentru aceasta. Ofiţerii ruşi sunt prezentaţi, mai mereu, ca fiind ocupaţi cu ospeţe pantagruelice, terminate de fiecare dată prin salve de tun trase într-un duşman imaginar, ori în onoarea ţarului sau a petrecăreţilor. Şi mai e ceva, aliatul nostru ne priveşte întotdeauna de sus, cu superioritate…

Anterior, am vorbit despre faptul că vom prezenta o călătorie a unui rus în România Marelui Război, personajul despre care vom vorbi astăzi este Alexander Mossolov, ale cărui memorii (am folosit ediţia din limba română, apărută în 1997, la editura Silex sub îngrijirea lui Marin C. Stănescu) au stat la baza descrierii călătoriei sale prin spaţiul rusesc şi românesc. Personaj influent al aristocraţiei ruse, Alexander Mossolov a fost numit timp de 10 luni ca ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar al Rusiei în România. Contactul său cu România era unul mai vechi, în 1877, în vremea războiul ruso-turc, s-a îmbolnăvit în Bulgaria şi a fost transportat la Bucureşti, unde în perioada convalescenţei a cunoscut-o pe  soţia domnitorului (pe atunci) Carol I, Elisabeta, iar ulterior a mai călătorit de câteva ori în România. Ultima vizită, în 1914, a fost când ţarul s-a întâlnit cu familia regală română la Constanţa. Aşadar, România nu era o necunoscută pentru Mossolov, ba din contră, era o ţară care a jucat un rol important în destinul său.  El şi-a început misiunea la Iaşi, în decembrie 1916, sosind cu  un luxos tren imperial, tocmai pentru a sublinia înaltul său statut, dar şi prestigiul ţării pe care o reprezenta. Memoriile sale relatează întâlnirile şi conversaţiile cu Ion Brătianu, Regina Maria şi Regele Ferdinand, dar conţin şi descrieri ale spaţiului românesc în vremea Marelui Război.   

Imaginea dezolantă a armatei române aflată în drum spre zonele de refacere, transporturile  feroviare blocate de retragerea haotică a întregului materialului rulant al CFR, sunt doar câteva dintre elementele descriptive ale primelor sale impresii din decembrie 1916. Toate aceste imagini, ale unui tablou al dezastrului românesc, îl fac să privească plin de neîncredere viitorul statului român. Este aproape sigur că nici armata română şi nici cea rusă nu vor putea să apere teritoriul românesc în  anul următor.  De aceea,  ridică problema aurului românesc care risca să fie capturat de germani şi propune ca acesta să fie transportat la Moscova, purtând în acest sens discuţii cu Ion. I.C. Brătianu, Alecu Constantinescu, ministrul de Finanţe şi Regina Maria. Aşa cum ştim, aurul a plecat! Îl aşteptăm şi astăzi să se întoarcă… Memoriile lui Mossolov consemnează evenimentele anului 1917, abdicarea ţarului, revoluţia din spaţiul rus şi haosul instalat în rândurile armatei ruse, colaborarea excelentă şi simpatia specială dintre el şi liderii români. În notele sale, consemnează inclusiv sosirea în România a  unuia dintre asasinii lui Rasputin, prinţul Iosupof, care vine cu un tren sanitar la Iaşi tocmai pentru a fi  mai departe de tensiunile din Rusia. Degringolada din armata rusă şi izbucnirea revoluţiei bolşevice determină,  în octombrie 1917, încetarea misiunii sale. Este nevoit să plece în Rusia aflată în plină revoluţie bolşevică. Sugestivă şi şocantă pentru el este atmosfera din gara Petrogradului:

„La gară am găsit o adevărată domnie a ţărănimii şi soldăţimii. Peroanele, sălile de aşteptare erau invadate de soldaţi dezertori şi de ţărani şi nu mai erau nici hamali, nici trăsuri…’’

Ajuns acasă, aflat în pericol de a fi arestat şi omorât, se desparte de familie şi încearcă să se întoarcă în România. Pentru el, gara Petrogradului avea să devină un spaţiu al fugii, reuşind cu puţin noroc să scape de controlul autorităţilor revoluţionare şi să revină în România de unde va pleca spre Occident la sfârşitul războiului. Mossolov va trăi în Occident o vreme, dar va muri în Bulgaria la puţin timp înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial. El avea să-şi publice memoriile în marile capitale europene - Londra, Paris, iar un manuscris al acestora se află în arhivele noastre, întrucât înainte de a le publica el cere acordul  familiei regale pentru pasajele care redau povestea întâmplărilor sale din timpul misiunii în România.

Încheiem acest periplu prin zona Rusiei cu o scurtă poveste a unei alte călătorii în vreme de război, aceea a unui soldat din corpul expediţionar rus trimis în Occident.  Aceasta este descrisă în lucrarea Stephane Ivanovitch Gavrilenko. Un soldat russe en France 1916-1917. Gavrilenko a făcut parte din corpul expediţionar al celor 8000 de soldaţi trimişi de ţar să lupte în Franţa. Voiajul său începe în iarna anului 1916 cu o călătorie de trei luni de la Saratov - Moscova - Vladivostok - Singapore - Hong Kong, Djibuti, canalul de Suez - Marseille, unde ajung în aprilie 1916. Călătoria cu trenul până la Vladivostok se desfăşoară în imensa Siberie, ale cărei gări se succed odată cu principalele  oraşe ale zonei. Drumul lung şi frigul se împletesc din gară în gară.  Plictiseala lungii călătorii este alungată prin poveşti şi cântece. De la Vladivostok se îmbarcă pe un vas, iar la 11 aprilie 1916, sosesc la Marsilia. De ziua naţională a Franţei, au defilat sub Arcul de Triumf  în ovaţiile parizienilor. Sosirea ruşilor şi defilarea lor are un puternic efect psihologic, de îmbărbătare, în rândul populaţiei civile; ruşii sunt prezentaţi ca aliaţi şi eliberatori de propaganda Antantei. Curând, lucrurile aveau să se schimbe. După o scurtă perioadă de instrucţie, la 20 iulie 1916 sunt trimişi pe front, unde luptă până în 1917. La 1 mai, soldaţii ruşi se revoltă şi, pentru a nu contamina armata franceză, sunt urcaţi într-un tren şi  internaţi în lagărul de la La Courtine, departamentul Creuse, unde rămân până la sfârşitul războiului. După război, Gavrilenko se stabileşte în Franţa unde lucrează ca tâmplar. În 1967, fostul soldat se întoarce pentru o vizită simbolică în URSS...

În episodul viitor, vom vorbi despre memoriile unor preoţi şi despre rolul  religiei în Marele Război.