Comunităţi întregi au fost dislocate din matca lor, oamenii şi-au părăsit casele, schimbându-le fără voia lor cu tranşeele pline de noroi, femeile şi-au abandonat vechile ocupaţii şi s-au trezit lucrând în fabrici de muniţii sau în sectoare altădată intangibile pentru ele. Femei lucrând la căile ferate, domeniu socotit prin excelenţă rezervat bărbaţilor, a fost la acea vreme un spectacol, dar şi o realitate greu de închipuit la începutul secolului al XX-lea. Inclusiv copiii au fost profund afectaţi de război. Cei care şi-au trăit copilăria şi adolescenţa în proximitatea temporală a Primului Război Mondial, cu siguranţă, au fost o generaţie maturizată mult prea repede, fără o copilărie liniştită. Dacă tot am vorbit de copilărie, trebuie să facem şi precizarea că, la vremea respectivă conceptul de copilărie era cu totul diferit de cel de astăzi. Este suficient să luăm literatura lui Dickens şi să avem imaginea dură, dar veridică a faptului că, pe întreg parcursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, copiii erau folosiţi la muncă în gospodării, sau angajaţi în fabrici. Timpul liber destinat jocului, cel care, de altfel, defineşte copilăria, era sensibil mai scăzut raportat la timpul pe care, astăzi, copiii îl au alocat pentru joacă. Nu întâmplător am vorbit în rândurile de mai sus despre copilărie şi copii, întrucât în episodul de astăzi, vom prezenta jurnalul unui om proaspăt ieşit din copilărie, adolescentul, la acea vreme, Alexandru Daia. Acest jurnal, intitulat Eroi la 16 ani. Însemnările unui fost cercetaş. Jurnal de război 1916-1918, a văzut lumina tiparului relativ târziu, fiind publicat abia în 1981 la editura Ion Creangă.

Lucrarea lui Alexandru Daia relatează amintirile acestuia, un adolescent de numai 16 ani, elev de liceu şi membru al organizaţiei cercetaşilor, care asistă la evenimentele Primului Război Mondial.  Cercetăşia, ca instituţie, apare în ţara noastră la numai câţiva ani după ce prima organizaţie fusese creată de lordul Baden Powell în Anglia. Scopul declarat era acela al educării tinerei generaţii în iubirea faţă de natură, în spiritul corectitudinii şi în acela al grijii faţă de aproapele nostru. Cercetaşii români se recrutau, în general, din rândul elevilor de liceu, care reprezentau, la acea vreme, sursa viitoarelor cadre  medii ale statului: învăţători, medici, avocaţi, ofiţeri etc.

În contextul Marelui Război, în spaţiul românesc cercetaşii aveau să joace şi ei un rol, întrucât în toamna anului 1916, în condiţiile înfrângerii Armatei Române de către armatele Puterilor Centrale, în momentul retragerii autorităţile au luat o decizie majoră în privinţa adolescenţilor. Practic, toţi tinerii care erau încorporabili în anii următori au fost obligaţi să se refugieze în Moldova, pentru a sta la dispoziţia statului, ca resursă umană important pentru armată. Mulţi dintre aceşti tineri au dat dovadă de un devotament ieşit din comun pentru ţară, unii dintre ei sacrificându-şi viaţa în luptele purtate de armata română în Primul Război Mondial.

Pe acest fundal al anului 1916, Alexandru Daia îşi începe povestea. El relatează cum cercetaşii din Târgu-Jiu participă la luptele din bătălia de la Jiu, contribuind la apărarea oraşului, cum, în Bucureşti, cercetaşii desfăşoară activităţi utile, unii dintre ei, spre exemplu, se duc în spitale şi ţin concerte pentru a alina suferinţele militarilor răniţi etc.

În noiembrie 1916, autorul ne relatează momentul plecării sale din Bucureşti spre Moldova într-un grup format din 200 de tineri cercetaşi organizat de autorităţi. Interesant este faptul că la 13 noiembrie, când începe deplasarea grupului, bucureştenii cu care se intersectează nu par panicaţi şi îngrijoraţi de faptul că autorităţile îi mută pe aceşti tineri în Moldova. De fapt, ne dezvăluie, cumva, o stare de spirit nerealistă şi iluzorie care, indusă de autorităţi, domnea încă peste ţară, cu toate că rezultatele de pe front erau îngrijorătoare. Dacă bucureştenii ar fi ştiut că 23 de zile mai târziu, trupele lui August von Mackensen aveau să intre biruitoare în oraş, cu siguranţă, calmul şi apatia lor i-ar fi părăsit.

La Gara de Nord, grupul se urcă într-un tren şi merge până la Periş, unde se opreşte la Domeniile Coroanei; popasul are aspectul unei excursii, după modul cum adolescentul percepe această expediţie. De la Periş la Ploieşti, drumul lor se desfăşoară pe jos, păstrând aspectul unei drumeţii. Ajunşi în gara Ploieştiului, cercetaşii sunt urcaţi într-un tren cu destinaţia Moldova. Trenul lor opreşte în toate gările şi staţionează, pentru a face loc altor trenuri care evacuau bunuri ale statului. De aceea, călătoria lor, cu destinaţia finală Vaslui, are o durată de cinci zile. Prima noapte o petrec dormind pe băncile unei şcoli care-i cazează, iar de aici s-au deplasat până în satul Soleşti, unde s-au şi stabilit. Încetul cu încetul, sentimentul acela al excursiei, al expediţiei dispare, căci încep lipsurile. De la o vreme, singurul fel de mâncare este fasolea, arareori mai prind şi cartofi, iar disperarea şi pesimismul îşi fac loc în gândurile tânărului cercetaş:

„Începem un an nou (notează el pe 1 ianuarie). La 13 noiembrie 1916, când am plecat din Bucureşti, se zicea că cel mai târziu de sărbători vom fi înapoi la casele noastre. Şi iată că tot pe meleagurile Moldovei suntem. Nişte pribegi departe de casă, departe de cei dragi care se află sub călcâiul duşmanului.”

Plecat la Iaşi, unde îşi întâlneşte prieteni şi rude, Alexandru Daia este martor la cea mai mare catastrofă din istoria căilor ferate române – deraierea unui tren supraîncărcat de oameni la Ciurea, eveniment soldat cu 650 de morţi. Sub impresia veştilor şi imaginilor de acolo, autorul consemnează în jurnalul său nerealista cifră de 2500 de morţi, lăsând totuşi una dintre puţinele mărturii despre acest accident.

În ianuarie 1917, Alexandru Daia este repartizat la spitalul mobil al Armatei a II-a cu atribuţii de cercetaş-sanitar, iar în lunile următoare asistă, cu mândrie, la renaşterea armatei:

„Pe câmpul alăturat, ostaşii învaţă mânuirea unor arme noi, pe care le primim, după atâta amar de timp, din fabricile şi uzinele Frantei... Acum soldaţii nu se mai pot plânge că le lipsesc sculele... echipaţi din nou, dotaţi cu armament modern, aprovizionaţi cu muniţii din belşug, sunt nerăbdători să dea piept cu duşmanul.”

Alexandru Daia este martor, în vara anului 1917, la marile bătălii de la Mărăşeşti şi Oituz, pentru că îşi desfăşoară activitatea acum la un punct de triaj sanitar la Bacău, în proximitatea frontului. În Bacău, cercetaşul îşi petrece şi mare parte din anul 1918,  chiar şi după ce ostilităţile încetează prin semnarea Păcii de la Buftea-Bucureşti, servind în continuare ca sanitar la un spital în zonă. Misiunea sa se termină la sfârşitul lunii iulie, cînd se întoarce în Bucureşti. Cartea lui Alexandru Daia se încheie cu relatarea zilei de 1 decembrie 1918 în Bucureşti, cu momentul paradei victoriei. Jurnalul acestuia, scris într-un stil simplu şi păstrat câteva  decenii până la publicare, rămâne, încă, una dintre valoroasele mărturii româneşti ale Marelui Război. Din ea se păstrează fragmente din istoria şi jertfa cercetaşilor români ai acelor timpuri.

Viaţa a fost generoasă cu Alexandru Daia, a murit în 1993, la vârsta de 93 de ani şi a mai apucat să reînvie mişcarea cercetăşească.

Am scris acest material cu gândul la un om care mi-a fost drag şi care a activat în mişcarea cercetaşilor români din perioada interbelică, învăţătorul Traian Ghinescu (1912-2012) din Ploieşti. Adeseori, acesta mi-a povestit amintirile sale din jamboreele (reuniunile din taberele cercetaşilor) tinereţii sale, în care este foarte posibil să se fi  întâlnit  cu Alexandru Daia.

În episodul următor vom vorbi despre jurnalul unei femei din înalta societate bucureşteană.