Fără a minimaliza puţinele lucrări editate deja pe marginea unor teme ale războiului, putem spune că, din păcate, încă nu au apărut cercetări substanţiale asupra Marelui Război în spaţiul românesc. Suntem condamnaţi să nu avem o interpretare într-o altă cheie a evenimentelor decât în cea propusă de către liberalii interbelici (una care a subliniat, pe bună dreptate, meritele lui I.C.Brătianu, dar a evitat să vorbească despre responsabilităţile pentru dezastrul Campaniei din 1916), sau în cheia propusă de istoriografia naţional-comunistă a luptei de clasă şi a interpretărilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu pe marginea a orice. Rămânem, astfel, tributari completelor, sub raport evenimenţial şi cantitativ, România în Primul Război Mondial şi Istoria Militară a Poporului Român, ultima apărută sub coordonarea lui Ilie Ceauşescu. Să sperăm că poate, undeva prin 2019-2020, vom avea o istorie a Primului Război Mondial din perspectiva românească.

Episodul din această săptămână este consacrat mărturiei unui om care, de departe, se remarcă, în rândurile elitei militare a României Primului Război Mondial, ca o figură aparte prin felul său de a fi, dar mai ales prin calităţile excepţionale de comandant care l-au recomandat, în epocă, drept un personaj providenţial - Generalul Alexandru Averescu (1859-1938).

Notiţe zilnice din războiu 1916-1918, sursa articolului nostru de astăzi, reprezintă însemnările generalului Averescu, publicate în 1937 cu puţin timp înainte de moartea sa. Iniţial, generalul a început să publice o parte din însemnările sale din epoca neutralităţii în foileton, în presa vremii, declarând că Scopul acestor notiţe a fost ca ele să folosească studioşilor de mai târziu, să tragă învăţăminte din experienţa altora”. Fiind, în acel timp, omul providenţial al politicii primilor ani postbelici, el a stârnit invidia şi supărarea numeroşilor săi adversari, fapt care l-a determinat să amâne pentru mai târziu acest proiect.

Aşa cum am mai afirmat şi în alte ocazii, lucrările memorialistice scrise de militari suferă la capitolul stilistic, dar au avantajul rigorii şi logicii născute din spiritul unor profesionişti ai armatei. Generalul ţine, uneori, adevărate cursuri de strategie militară, iar Notiţele sale sunt prilejul de a dovedi peste timp realismul deciziilor sale şi, mai ales, calităţile de mare comandant militar. Omul şi militarul Averescu se prezintă drept un adevărat „pompier” al frontului românesc, fiind chemat întotdeauna acolo unde situaţia era disperată. În acelaşi timp, el se raportează şi la ceilalţi colegi ai săi, despre care rareori are cuvine de laudă. Sunt câteva personaje – generalii Iliescu, Prezan, colonelul Sturdza, maiorul Radu Rosetti, pe care-i consideră alături de politicienii liberali în frunte cu Ion I.C. Brătianu, responsabili de eşecurile campaniei din 1916, dar şi de blocarea sau sabotarea tuturor iniţiativelor sale militare.

Omul Averescu este un om dintr-o bucată. Are păcate – este stăpânit de orgolii, uneori de invidie (generalul Eremia Grigorescu este menţionat ca salvator şi erou cu ghilimelele ironiei), frustrări (se simte nedreptăţit de rege, dar şi de liberali care nu-i tolerau apropierea de conservatori şi de Take Ionescu. La fel de nedreptăţit se simte când Brătianu aduce din Rusia decoraţii doar pentru generalii Prezan şi Grigorescu).

Ceea ce l-a făcut aparte a fost personalitatea sa. Alexandru Averescu este convins de valoarea lui şi şi-o afirmă şi afişează mereu, fapt ce atrage multe duşmănii. Popularitatea uriaşă în rândurile armatei şi a populaţiei îi face pe oamenii politici să se teamă de acesta. El nu se sfieşte să spună adevărul în faţă şi acest fapt deranjează. Probabil este singurul memorialist român care, spre exemplu, nu pune mare preţ pe generalul Berthelot şi misiunea militară franceză. În opinia sa, generalul Berthelot este unbun executor în subordine, dar nu capabil să se amestece în treburile armatei. Averescu este un personaj valoros, dar incomod, la fel şi rândurile rămase de la el.

Mărturia sa privind campania din 1916 este una curajoasă, adevărurile spuse de el sunt greu digerabile, inclusiv în zilele noastre. În plus, imaginea armatei creionată în rândurile sale, este dură, aproape ofensatoare. Într-un memoriu către rege, privitor la Armata a III-a pe care o comandă, Averescu vorbeşte de lipsa echipamentului, de trupe care intră în panică uşor, iar ofiţerii care sădesc panica sunt improvizaţi din învăţători. Se vede aici un dispreţ al militarului de carieră faţă de învăţători. Inspectează şi alte trupe şi afirmă că armata este de strânsură, slab echipată şi fără experienţa războiului, cu foarte puţini ofiţeri, iar concluzia: Opera Iliescu-Rosetti (generalul Dumitru Iliescu şi maiorul Radu Rosetti, apropiaţi ai lui Ion I.C. Brătianu), sub egida I.I.C.Brătianu!


Foto: Generalul Averescu (mijloc, în picioare), discută planurile de luptă cu regele Ferdinand (mijloc, jos)

Dezastrul de la Turtucaia se datorează unei armate formată din trupe de adunătură, o organizaţiune deplorabilă trupe care poartă în ele germenii panicei... modul cum s-a jonglat cu organizarea armatei trupe amalgamate, fără coeziune, comandanţii nu cunoşteau trupele... Unităţi improvizate, ofiţeri improvizaţi, o foarte mare nepricepere în pregătire din partea comandamentului superior... Turtucaia a fost un adevărat dezastru. Cine va expia pierderea atâtor vieţi şi această ruşine? Cine?

Ce sărăcie de oameni la treabă şi ce belşug la pretenţiuni! nu au simţul realităţii!” - Scrie Averescu despre ceilalţi generali aflaţi la Marele Cartier General. Greşelile comandanţilor şi politicienilor, afirmă el, sunt mai mult pe spinarea ţării decât pe a lor.

În lunile octombrie-noiembrie 1916, când armata română duce lupte grele pentru apărarea poziţiilor de pe Carpaţi, în faţa unui inamic superior tehnic şi cu experienţa războiului, generalul contabilizează, din nou, erorile conducerii militare:

„Inconştienţa celor care conduc operaţiunile noastre uşurează sarcina inimicului, căci acolo unde ar fi putut fi rezistenţă nu este decât retragere, iar acolo unde ar fi putut fi retragere, nu avem decât fugă.

Pe măsură ce evenimentele se precipită în noiembrie 1916, Averescu devine tot mai critic. Despre regele Ferdinand şi prinţul Carol, care-l vizitează şi cu care discută un plan de luptă, generalul afirmă cu sarcasm:

Ascultam şi mă întrebam dacă nu visez. Mase de manevră cu adunături de trupe!

Cu siguranţă, este singurul general român care a avut curajul să scrie astfel de rânduri despre suveranul său, fie chiar şi după ce acesta nu se mai afla în viaţă. Poate doar un politician pragmatic şi cinic, precum Constantin Argetoianu, a mai avut astfel de intervenţii critice la adresa regelui şi a războiului din 1916. Pe 27 noiembrie, generalul Averescu scrie: Desagregarea face progrese văzând cu ochi. Cei care au pregătit războiul pot să se felicite! Câteva săptămâni mai târziu, tonul său devine şi mai critic, când la Iaşi izbucneşte epidemia de tifos:

Noi ne gândeam la Budapesta şi făceam înaltă strategie şi nu am luat cele mai elementare măsuri de organizare a Serviciului Sanitar...

Asupra activităţii şi personalităţii generalului Alexandru Averescu ne vom mai opri şi în alte episoade. Până atunci mai consemnăm doar faptul că acesta a fost o figură aparte a vieţii militare, dar şi politice româneşti din perioada interbelică. Alexandru Averescu rămâne în istoria noastră prin înfăptuirile sale militare din vremea Marelui Război.

În episodul următor, vom vorbi despre refugiul la Iaşi, oraşul care a devenit la sfârşitul anului 1916 Capitala de război a României şi oraş al Renaşterii Naţionale.